Vin si eu catre voi cu povestea mea. Evident este incarcata de propriul meu subiectivism (imi place sa cred despre mine ca sint la fel de onesta si directa cu mine insami asa cum sint si cu cei din jurul meu). Am fost impreuna 23 ani. Ne-am cunoscut in primul an de facultate, ne-am indragostit foarte tare, la finalul facultatii ne-am casatorit. A urmat Maria, apoi inca o facultate pentru mine, apoi Luca, apoi inca un job pentru mine...In tot acest timp nu am reusit se pare sa ma "maturizez", sa devin sotia ce si-a dorit-o conform standardelor ce le avea el. Eu (sincer de tot) m-am straduit, dar nu am putut. Am ramas jucausa si "infantila", am continuat sa imi doresc lucruri si pentru mine ceea ce in capul meu nu contravine cu ideea de mama si sotie. Apoi s-a imbolnavit tata, a suferit cumplit doi ani, apoi a murit. Aceasta perioada ne-a indepartat si mai mult, eu ocupindu-ma pe linga job-uri si copii si casa si de tata. L-am lasat mult timp singur este adevarat, am uitat de foarte multe ori sa il intreb daca ii este bine, am ajuns sa nu mai vorbim aproape deloc, nu mai aveam fizic timp caci aveam asa de multe de facut in permanenta...si sa contorizam dezamagiri dupa dezamagiri, ranchiuni si ura. Am reusit "performanta" ca, pina la urma, sa scoatem ce era mai urit in celalat sistematic. Asa am ajuns..sigle. Mi-au ramas copiii si job-urile. Abia de foarte curind am reinceput sa imi amintesc cum sint eu de fapt, am inceput sa zimbesc, sa rid chiar..uneori...sa dansez de una singura prin casa in noptile cind nu am somn, sau cu copii, sa realizez ca eu chiar exist chiar daca mi se parea ca am inghetat pe undeva pe drum si m-am transformat intr-un robotel. Nu sint robotel..sint omulet...si am nevoie de compania altora asemeni mie.
Sper ca nu am scris prea mult..se vede ca sint nevorbita (hi hi).