Lecturam povestea cu sasul... si mi-a venit in minte ca si eu am un cuplu in familie care a facut nunta vara trecuta. Ea 56, el 67 de ani. Ea romanca, el italian. Ea cu liceul, plecata la lucru in Italia, el inalt functionar public in ministere. Ea divortata, el vaduv. Ea o idee mai inalta ca el, aratand de maxim 40, el smochinit, boem, pictor. Ea comoda si de casa, el face jogging inca, la varsta asta. Ea conservatoare si rationala, el sentimental. Se cunosteau de mai multi ani inainte de a-si pune problema de a fi impreuna si niciunul nu se gandea la asta - ba chiar respingeau ideea la inceput. Pana cand iubirea a facut ca toate aceste diferente sa dispara. O iubire cu nabadai, cu telefoane si sms-uri cu "ti amo" cand nu sunt impreuna. Amandoi sustin ca niciodata pana acum nu au crezut ca doi oameni se pot intelege asa de bine si ca nu au simtit pentru "fostii", cunoscuti la tinerete, ceea ce simt acum. Stiu ca pare o telenovela, dar totusi nu sunt aparente, nici basme, nici interese la mijloc, fiindca... e ceva ce am trait odata cu ei.
Concluzia? Asta s-a intamplat atunci cand
niciunul nu mai cauta nimic. Cine cauta, nu gaseste... in acest caz. Fiindca - asa cum bine spunea povestea aia - nu suntem capabili sa cautam decat pe carari batatorite si drumuri deja infundate. Tot ce putem face este sa fim deschisi ca sa fim gasiti... de viata.