Mocanita de pe Valea Hartibaciului articolul Addei
Desi sunt nascuta pe Valea Hartibaciului, mai exact in Agnita sau Agnetheln cum o numeau sasii, nu m-as fi gandit niciodata ca o sa ajung sa scriu un articol despre zona, cu atat mai putin despre mocanita. Dar am raspuns unei provocari care mi-a placut si am zis de ce nu? Cu toate ca habar nu aveam ce o sa scriu
de unde sa incep
.Dar apoi au inceput sa imi vina in minte amintiri legate de acest subiect, chiar placute si care m-au facut sa zambesc, sa ma gandesc cu placere si nostalgie la perioada in care am calatorit cu mocanita...
Poate ca nu ati avut ocazia sa urcati intr-o mocanita, poate nici macar n-ati vazut cum arata. Sau nu stiiati ca a existat una si pe valea Hartibaciului ... De aceea n-ar strica niste detalii:
Calea ferata ingusta
Sibiu-Agnita(
-Sighisoara) strabate Podisul Hartibaciului pe teritoriul judetului Sibiu, legand orasele Sibiu si Agnita, dar si comunitatile de pe traseu. Pana in anul 1965 exista o cale ferata ingusta si intre Agnita si Sighisoara, ce urca dealul Apoldului, legand Podisul Hartibaciului de cel al Tarnavelor.
In 1895, incepe la Sighisoara constructia liniei ferate, iar in 1898 se finalizeaza 48 de km pana la Agnita. Apoi, in 1910 linia a fost prelungita cu inca 62 km, pana la Sibiu. Trenul a traversat orasul Agnita pe strada principala, impartind-o cu autovehicule, trasuri si pietoni. Facea parte din viata urbei.
Tot atunci se da în folosinta, la insistenta comunitatii locale, si ramura Cornatel - Vurpar, adaugand inca 13 km la lungimea liniei, care cu un total de 123 km avea sa devina dupa razboi
cea mai lunga cale ferata ingusta din Romania.
In 1965 linia dintre Sighisoara si Agnita a fost inchisa si apoi demontata din cauza pantelor abrupte si a curbelor stranse, care o faceau dificil si scump de operat, viteza medie pe acest traseu fiind de 10 km/h. In acest fel a fost constuit drumul judetean care leaga Sighisoara de Agnita, folosind infrastructura fostei cai ferate. Sinele au fost scoase si de pe străzile Agnitei, iar o noua gara terminus a fost construita la 3 km în afara orasului, inspre Sibiu. Portiunea de linie rămasa între Agnita și Sibiu, respectiv Cornatel-Vurpar, a fost modernizata la standardele vremii, in special pentru transportul de marfa. Daca anii '60 marchează un prim moment de varf in ceea ce priveste traficul liniei, prin transportul masiv de sfecla de zahar, anii '80 îl marcheaza pe al doilea, prin transportul de material lemnos, cu precadere busteni de stejar.
Din pacate, a venit si 1 septembrie 2001, cand se intrerupe istoria de 91 de ani de mocanita pe Valea Hartibaciului. Atunci singura pereche de trenuri care mai ramasese, a fost retrasa datorita lipsei fondurilor pentru intretinerea locomotivelor. A fost
ultima cale ferată îngustă operata de CFR.
Privind acum in urma, parca ma simt norocoasa ca am avut sansa de calatori cu micutul tren. La vremea aceea insa... nu apreciam. Prima calatorie care am avut-o cu mocanita a fost undeva in clasele primare, nu mai tin minte exact, ce retin insa, a fost experienta inedita pentru mine si pentru noi toti copiii care urcasem in ea! Cel mai mult am calatorit cu mocanita in anii de liceu, se intampla asta in 1994-1996. Pentru a ajunge la scoala intr-o varianta mai ieftina pentru parinti, faceam naveta impreuna cu multi alti colegi pe linia ingusta. La inceput din motive financiare, mai apoi din placere. Cu timpul am indragit tot mai mult mocanita si drumul pe care-l faceam de la Agnita la Sibiu, devenise o bucurie... Cei 62 de kilometri treceau usor, povestind vrute si nevrute. Nu existau pe atunci nici mobile, nici sisteme audio cu casti nici mai stiu eu ce alt mijloc cu care sa ne omoram timpul. Ne ramanea povestitul si nu ne opream pana ajungeam la destinatie. Era un mod de a ne cunoaste, de a socializa, de a ne imprieteni, radeam, glumeam si timpul trecea fara sa ne dam seama.
Vagoanele nu erau compartimentate, nu aveam lumina, in schimb aveam caldura, asa ca iarna ne depanam povestile la lumina lunii, si acompaniati de suieratul locomotivei, in mirosul specific al fumului de locomotiva, pe care parca il simt si acum. Vara era foarte placut, ziua era mai lunga, jucam carti, geamurile stateau deschise, se simtea aerul proaspat de afara. Unii calatoreau pe scarile vagonului, sa fie parca mai aproape de natura... Uneori cantam alteori inventam tot felul de jocuri pentru a ne trece timpul
Era frumos, era tare frumos. Un mic univers inchis in trenuletul de jucarie.
Vineri seara in jur de 8.30 se umplea gara din Agnita, mai bine zis ....minigara. Parintii ne asteptau sa coboram pe peron si apoi cu masinile ne duceau acasa. Si apoi venea iar duminica dupamasa si era din nou ora de plecare spre Sibiu, din nou forfota, din nou o mica sarbatoare in centrul orasului. Un fel de eveniment local. Numai cine a locuit intr-o aseazare mica intelege asta.
Cei care faceau liceul in Agnita isi conduceau prietenii la gara si ne priveau parca invidiosi, ca ei raman...Mocanita a fost parca un trenul nostru al liceenilor din Agnita, asta simteam atunci...
Peste toate, peisajul de pe traseul mocanitei era superb, traversa un fel de defileu al Vaii Hartibaciului, flancat de o parte si de alta cu paduri si dealuri, fiecare anotimp avea farmecul lui, era liniste, departe de sosea, nu se auzea decat glasul rotilor de tren si suieratul locomotivei. Mocanita avea un farmec aparte fata de trenul obisnuit. Imi este greu sa explic si sunt convinsa ca la fel de greu de inteles pentru cineva care nu a calatorit niciodata cu o mocanita. A ramas insa totul in urma, intr-un timp plin de bucurii, cel al copilariei si adolescentei...
Din fericire, cativa voluntari ajutati de un grup de britanici au infiintat Asociatia Prietenii Mocanitei si incearca acum sa restaureze si sa conserve ce a mai ramas din ce a fost odata linia ingusta, dar cel mai greu e sa opreasca...furtul! Dar parca lucrurile au inceput sa se miste incet, incet si cine stie
poate o sa mai am vreodata ocazia sa calatoresc ca in anii de scoala...
Asta este povestea mocanitei, de fapt o parte din viata mea.
