Dupa o saptamana plina-plina, a venit week-end-ul. Si in loc sa dorm si sa ma odihnesc...m-am trezit la 5.00...Cu o multime de ganduri invalmasite in minte...De vina este ziua de ieri...au fost atat de multe lucruri care m-au impresionat...
In primul rand o mica tigancusa care a aparut la o emisiune pentru copii, Next Star parca se numeste. Imi pregatisem o cafea si cum deja aveam capul plin de probleme, mi-am zis sa iau o pauza. Am deschis TV, am tot butonat pana am dat de emisiunea cu pricina... Nu gasisem nimic interesant pe alte canale (tot mai mult inteleg de ce se numesc "canale"...vad ca tot ce este mai strident, mai grobian, mai non-exemplu se scurge pe acolo...) si m-am oprit la imaginea unei fetite fragile, cu ochi mari si frumosi, dar plini de tristete...din care curgeau lacrimi. Curiozitatea si sensibilitatea sunt doua trasaturi definitorii ale omului, asa ca am urmarit cu atentie...Si m-a impresionat, de mi s-a pus in nod in gat... Povestea prezentatorul, ca acel copil plapand, cu privire nevinovata, este lovit la scoala, ca ceilalti rad de ea, pentru ca este tinganca.
Poate am facut si eu lucrul asta in scoala, tot ce se poate...Tiganii din scoala erau tintele mele, asa ca...
Gresim de cand suntem copii, si bagam pe toti in aceiasi oala, nu ma refer acum in special la tigani, punem etichete fara sa cunoastem, fara sa intelegem...Si cate traume produc toate astea...Ce o fi in sufletelul unui copil, asa cum era fetita aceea, care nu avea nici o vina, dar se nascuse cu alt ten decat noi? De ce trebuia sa fie chinuita, marginalizata, umilita? Se vedea un copil educat, era cu mama si bunica ei (niste fiinte modeste, dar cu sperante, priveau fetita lor ca pe centrul universului) si dansa extraordinar de frumos...Si parea un copil motivat, plin de vise...Doar ca era bagata in aceiasi oala cu puradeii aia care-ti sterpelesc de prin buzunare....
La amiaza turul obisnuit, de bunic. Cu caruciorul...
In zona Bulevardului Coposu, se faceau pregatiri pentru parada militara de 1 Decembrie...Ahhh si mi-am revazut tancurile, marea mea pasiune. Cati ani am lucrat in zgomotul acela de motor duduind de putere...Ma vedeam tanar, terminasem facultatea si fusesem repartizat la o fabrica militara...Imi luasem actele de la personal, decizia de repartizare pe sectie si ma indreptam spre locul in care urma sa raman ceva timp...Uzina aceea era imensa, avea mai multe fabrici, fiecare la randul ei era de fapt un colos...Ca sa ajungi la locul tau de munca, trebuia sa parcurgi pe jos, asa vreo...3 km. I-am parcurs si eu in ziua aceea, am ajuns apoi la un gard inalt. In interior era fabrica si sectia unde fusesem trimis. Arat hartiile portarului si trec. Imi aratase in dreapta, asa ca incercam sa inteleg in timp ce mergeam unde in dreapta, ca atat de multe hale erau..
Si dintr-o data una din usile imense s-a deschis si a iesit un bolid kaki care fornaia a putere...Facusem armata la tancuri si imediat am realizat ca nu e tocmai un tanc...Semana...dar nu era tocmai asa ceva...Atat de mult m-au impresionat miscarile care le facea pe platiu, usurinta cu care se rotea, vira...Wow...Privindu-l entuziasmat si plin de admiratie, nu puteam sa banuiesc ca va fi masina care-mi va umple viata pentru cativa ani...Dar sunt 25 de ani de atunci...Timpul a trecut, am facut de atunci atat de multe lucruri, incat am uitat de tancuri, tanchete si alte masinarii din astea blindate...Dar ieri cand le-am vazut pe bulevard m-a luat un fior adanc...M-as fi apropiat mai mult, chiar le-as fi atins, dar eram cu nepotelul si se imprastiase un fum gros de gaze incomplet arse...asa ca repede - repede am plecat de acolo si ne-am "adapostit" in Parcul Elevilor...Doar sunetul il mai auzeam...
De acolo ajung in centru, in Piata Mare. Odata loc de executii...Acum plin de chiosculete de Craciun, carusele, ba este instalat acolo chiar si un patinoar. O multime de oameni si de copii...Si iar am avut un flash back...Mi-am adus aminte cand tot asa de un Craciun, parintii ma dusesera la pomul instalat in piata...Si atunci erau atfel de casute, dar langa, in Piata Mica. Erau cu jucarioare, ceea ce se gaseau pe atunci. Ce imi reamintesc este ca am plecat cu buzunarele pline de soldati de plastic, de indieni si de niste animalute...Cand vad acum atat de multe lucruri frumoase, realizez cat de simple si modeste erau jucarioarele acelea...Dar cata bucurie ca le aveam! Si parintii stiau asta...asa ca imi cumparau de fiecare data...Ba mai tarziu, tin minte ca tatal meu, a facut rost de niste forme de soldatei si a pus niste baieti de la el din sectie sa-mi toarne cativa...Cand a venit acasa cu ei, nu mai stiam ce sa fac de bucurie, cum sa multumesc...
Tot impingand la carucior in sus si in jos, m-am intalnit cu directoarea scolii generale in care am invatat...acum vreo 40 de ani. Se tine extraordinar de bine, fost intotdeauna o femeie energica si voluntara. Viata ei a fost scoala, Nu a stiut nimic in afara de "elevii ei" si "scoala ei". Tot universul ei era acolo, in scoala din Piata Cluj. Am salutat-o, mi-a raspuns plina de bucurie, m-a intrebat apoi de copilas..Am vazut si am simtit eu ca e un pic incurcata, ca nu reuseste sa ma recunoasca. Eram si imbracat de iarna, cu caciulita pe cap...si cred ca m-am schimbat si eu un pic...
Avea pofta de a povesti, asa ca am insotit-o in drumul ei. Stiam unde sta, asa ca m-am facut ca pe acolo mi-e drumul. Mi-a spus de profesori, de ce mai stie de fiecare, de cati elevi cu care mai tine legatura...M-a mahnit enorm sa aflu ca diriginta mea a murit acum 4 ani, la Bucuresti...De atat de multe ori imi propusesem sa-i iau urma, sa aflu unde sta in Bucuresti si s-o vizitez...Imediat dupa ce terminasem noi scoala, in 76 se mutase si de atunci nu mai stiam nimic de ea...A fost o femeie deosebit de frumoasa, rafinata si culta. Isi crestea singura fiica, care tin minte ca era atunci la arte plastice...Dar uite ca n-am ajuns sa o revad...Acum e prea tarziu...Am inghitit un nod mare si am ascultat-o pe doamna directoare in continuare. Extrem-extrem de lucida, imi spunea ca a fost chemata de sectiile germane care facusera un fel de intalniri in Germania si ca-i platisera tot, drum, masa, tot tot absolut tot. Apoi o luasera pe la ei pe acasa, asa ca si-a petrecut adevarate vacante...Era foarte entuziasmata si multumita ca lumea n-a uitat-o...Da, dar lumea ceea e "germanica", noi romanii uitam cam repede, tot ce ni se intampla bun "din vina cuiva"...Il punem undeva in memorie, suntem usor nostalgici, dar atat...Nu recunoscatori, nu incercand sa-i aratam omului acela cat ii datoram...Cam asa cum am procedat eu cu diriginta mea, d-na Poleac Ioana...
Am venit acasa un pic ravasit, nostalgic, sensibilizat, cu amintiri reimprospatate...Aveam de lucru, dar m-am trantit in pat, cu ochii pe pereti...Spre seara, suna telefonul, era un amic..."Te-ai vazut la Protv?" Nu, nu vazusem stirea, uitasem pur si simplu ca o reporterita din Sibiu ma sunase cu cateva zile in urma si ma rugase sa-i dau un interviu...Ce-i de la Bucuresti inclusesera ceva din acel interviu intr-un subiect mai larg...Asa ca aseara, o multime de telefoane, Email-uri de la persoane care vazusera emisiunea si apoi dadusera de mine...Asa ca am avut o seara plina. Placuta, foarte placuta. Imi place sa comunic cu oamenii, imi place mult sa stiu ca pot face ceva...Reactia de aseara mi-a reamintit de euforia primilor intrati, in martie 2010, atunci cand fusesem prezentat la Antena 1...Si daca a fost ziua nostalgiilor, mi-am adus aminte de fiecare dintre cei intrati atunci...De unii stiu, ne intalnim, discutam la telefon, de altii insa nu mai am nici o veste...Ne-am petrecut niste momente minunate impreuna...imi aduc aminte cu drag...Tare mi-as dori sa stiu ca sunt bine, ca au o viata linistita si placuta!
Cu gandurile acestea am adormit, cu acestea m-am trezit...
Va doresc sa aveti o zi frumoasa, sa va bucurati de ea!
