Singurul lucru care a ramas neprogramabil pe lumea asta este iubirea. Ne nastem oarecum programat, muncim programat, plecam in concediu programat, se pare ca murim programat. Doar iubirea nu se lasa programata. Nu stii cand apare....O asteptam, ii pandim sosirea.... Dezamagim cand trec clipele, lunile, anii si nu vine....Si cand te astepti mai putin, cand ai pierdut orice speranta s-o intalnesti, mintea ti se inunda si intri in vartejul dragostei...Adusa de valuri inspumate, aprinsa de foc de luna, cu mantie de luceafar...
Cat de minunat e! Purtat in norii exuberantei, mangaiat de fiorul iubirii, in alint de harpa... O insula mica mica, in care incap doar doi. Un ingeras deasupra vegheaza la linistea lor. Din cand in cand arunca praf de iubire, mii de scantei ce se aprind de la focul dragostei...
Dar asa cum vine, poate sa si dispara. Iubirea este la fel ca un vas din cel mai fin portelan, din cel mai fin cristal. Arata admirabil, este atat de frumos dar in acelasi timp atat de fragil. Trebuie tinuta, purtata si aparata atent de toate cele patru brate. Daca se sparge nu se poate repara. Nu amana si nu revine...Scapata din maini devine pulbere si zboara. Se intoarce in creuzetul in care s-a plamadit. Acolo se va renaste pentru o noua pereche de indragostiti...Care poate vor fi mai atenti.
Iubirea se poarta doar in suflet, nu in minte, nu in albume, nu in calculatoare. Cand acolo moare, nu o s-o mai gasesti nicaieri. Degeaba o cauti unde a-i crede ca ai pastrat-o, in zadar mai privesti la fotografii si citesti cuvintele de atunci. Nimic nu-ti mai arata ca acolo a fost odata un foc. Ca doi oameni si-au mistuit sufletele, ca au fost doar unul. Iubirea pleaca din suflet luand totul cu ea. Si lasa un gol imens care greu, greu se mai poate umple vreodata. Eu as zice ca niciodata, pentru ca oamenii nu pot iubi de doua ori.
Am scris asta pentru toti cei care sarbatoresc 14 februarie iubiti, pentru toti cei care au iubit, pentru toti cei care doresc si spera.