Autor Subiect: Istoria Marocului pe scurt. Pentru ghizi si pentru cei care viziteaza Marocul.  (Citit de 3815 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 10879
Pe la 1.000 i.Hr fenicienii navigheaza din Libanul de azi si ajung cu vasele lor pe tarmul nordic al Africii. Erau mari comercianti si cautau mereu rute noi, locuri in care sa-si vanda marfurile si de unde sa-si cumpere altele. Cum rutele comerciale erau expuse si navele de multe ori in pericol, era nevoie de avansposturi care sa securizeze transporturile pe apa. Asa s-a fondat Cartagina in ceea ce este acum Tunisia si foarte curand devenise puterea dominanta in regiune.

Intre timp, cu aproximativ 400 i.Hr. membrii triburilor berbere, native se unesc si formeaza regatul Mauritania.
In sec II i.Hr. romanii au cucerit Cartagina si influenta lor in Africa de Nord a crescut treptat. In cele din urma, la jumatatea sec I d.Hr. romanii au anexat regatul Mauritania. Marocul a ramas sub stapanire romana pana in secolul al 5-lea d.Hr.

Pentru ca discutam de Maroc, unde exista doua mari grupuri etnice, berberii si arabii, tin sa va explic cateva lucruri despre nativi.
Berberii sau imazighenii cum se mai numesc sunt un grup etnic indigen din regiunea Maghreb din Africa de Nord, format cu cca 3.000 de ani i.Hr. Astazi ei sunt distribuiti pe un larg teritoriu care incepe de la oaza Siwa in Egipt si se extinde pana pe coasta Atlanticului, de la Marea Mediterana pina la fluviul Niger, cuprinzand si partea sahariana a continetului african. Limbile berbere, cu o multime de dialecte se mai vorbesc in Algeria, Maroc, Libia, Tunisia si Egipt.

In urma cuceririi musulmane a Maghreb-ului, majoritatea triburilor berbere a devenit musulmana. De mentionat insa ca in Africa de Nord s-au practicat mai multe religii, inclusiv diferite forme de ritualuri pagane, iudaism si crestinism. Islamismul a fost adus, nu a avut traditie in acele locuri, iar primele forte islamice au intalnit o opozitie acerba din partea  oraselor state rezultate din plecarea bizantinilor.

Lumea araba a atacat in mai multe randuri zona de nord a Europei, mai intai au incercat in Grecia, unde a suferit mai multe infrangeri succesive. Apoi tinta s-a mutat spre Roma, dar au fost constienti de puterea militara pe care o avea inca aceasta, asa ca si-au cautat aliati. Si unde puteau fi gasiti cel mai usor decat in zonele in care populatiile locale au fost in conflict cu romanii? Asa au atras de partea lor triburile mauritane din desert, apoi Numidia, asta dupa incursiuni si cuceriri de teritorii in Maroc.

Noii aliati au fost ademeneti in noua credinta, devenind astfel exponenti ai islamismului. Berberii devin mauri prin trecerea la islamism si lupta impreuna cu popoarele din Orientul Mijlociu, sub steagul verde, cucerind o mare parte din Peninsula Iberica. Aceasta se intampla incepand cu 711, anul invaziei in Gibraltar si extinsa apoi in Andalusia si o parte din Portugalia de azi.

Dar armonia dintre berberi si musulmanii a fost de scurta durata. Convertitii au fost considerati cetateni de rangul al doilea, erau altfel impozitati si cel mai grav, triburile din sud cazusera sclave fostilor aliati.
Din asta s-a nascut o revolta, care a creat o opozitie numita Kharijites, devenita ulterior secta si care pretindea ca orice musulman putea fi ales calif, fara deosebire de rasa, situatie nobiliara sau de coborare de la profetul Mahomed.

Marocul, atras in luptele impotriva ibericilor, s-a despartit intr-un numar de diferite regate. In 789 Idriss, a fondat un mic regat si fiul sau, Idriss al II-lea a stabilit capitala la Fes, care in secolele urmatoare a devenit un centru de cultura.

Doua dinastii foarte importante au dat berberii in Maroc: cea a Almoravizilor si cea a Almohazilor. Ambele au construit imperii in nordul Africii si in Spania intre secolele al XI-lea si al XIII-lea.



In secolul al XI-lea berberii Almoravizi au inaintat si au cucerit Marocul, pornind din zona in care este astazi Mauritania. In secolul al XII-lea Almohazii, tot un popor berber, s-au razvratit impotriva Almoravizilor si au fondat o noua dinastie. Puterea lor trecea stramtoarea Gibraltar, dominand chiar si parte din Peninsula Iberica. Dar in sec XIII, Reconquista, miscarea de rezistenta crestina din Andaluzia recastiga teritoriile ocupate de mauri, lasand ca o insula, Granada.

Almohazii mai primesc o lovitura, atunci cand alt popor berber, Merinidinii au capturat la sfarsitul sec XIII Marrakech-ul si s-a instalat ca noua dinastie. Nu pentru multa vreme insa pentru ca la randul lor au fost rasturnati de la putere si inlocuiti de alti berberi, Wattasidi. Timp de mai bine de 200 de ani, din 1240 si pana in 1469 au condus Marocul.

A venit insa randul altei dinastii, de data aceasta de origine araba. Saaditii au capturat Marrakech-ul in 1525 si Fes-ul in 1548. Dinastia Saadian a atins un varf in cursul anilor 1578-1603, in vremea lui Ahmed el-Mansour, cunoscut ca Cel de Aur. Dupa moartea lui dinastia Saadita s-a stins.
Mouley Rachid 1664-1672 a fondat o noua dinastie, cea a Alaouitilor. Sub fiul sau, Ismail Moulay 1672-1727 Maroc a devenit un stat puternic, centralizat. In timpul secolului al 19-lea Maroc a ramas o tara independenta.

Odata cu declinul dinastii berbere locale in secolele 15 si 16, coasta de nord a Africii atrage atentia celor  mai puternice state mediteraneene ale vremii: Spania, in vest si Turcia in est.

Rivalitatea spaniola-turca dureaza o mare parte a secolului al 16-lea, treptat insa lucrurile se transeaza in favoarea turcilor. Un rol determinant l-au avut piratii, multi de origine turca, ce actionau de-a lungul coastei si isi creasera propriile lor avanposturi pe uscat. Teritoriile castigate de corsari primesc din partea Imperiului Otoman, un statut oficial de protectorate. Faimos era in acea perioada Khair ed-Din, cunoscut europenilor ca Barbarossa).

Pirateria ramane scopul principal si principala sursa de venit a majoritatea asezarilor turcesti de-a lungul coastei. Dupa 300 de ani de ravagii, francezii intervin impotriva piratilor, folosind aceasta ca motivatie pentru a cucerii  Algeria. Alger-ul este ocupat de francezi in 1830, dar doar in 1847 cucerirea franceza a Algeriei va fi completa, asta dupa o rezistenta prelungita a berberilor din interiorul tarii, o zona care nu a fost controlata efectiv de turcii de pe coasta.

Vazand ca pretextul functioneaza, Franta isi continua expansiunea in Africa de Nord, Tunisia devinind si ea un protectorat francez in 1881. Marocul care si-a mentinut o independenta subreda, urmeaza sa cada sub francezi in 1912 si in acelasi an Italia ia Libia de la turci. Regiunea Maghrab intra astfel in perioada coloniala.

Modul in care Marocul, aflat in „grija” coloniala a Frantei si Spaniei (in zona nordica) pluteste in deriva este un exemplu notabil al politicii europene in Africa de Nord. In 1900, Franta si Italia semneaza un acord secret si isi atribuie reciproc: Marocul revine Frantei iar Libia Italiei. In 1902 un aranjament similar are loc intre Franta si Spania – se prevede o divizare a teritoriului marocan. In 1904, Franta si Marea Britanie fac un pact: Marea Britanie va permite Frantei libertatea de actiune in Maroc in timp ce Franta accepta dominatia Marii Britanii in Egipt. Toate aceste aranjamente erau facute la mese rotunde frumos lustruite...

Consensul colonial, dintre Franta, Italia, Spania si Marea Britanie, este tulburat in 1905 de imparatul german William al II-lea ce face o vizita neasteptata laTanger, cel mai mare oras international al Marocului. Viziteaza ostentativ comunitatea locala a comerciantilor germani si foloseste aceasta ocazie pentru a sublinia faptul ca independenta Marocului trebuie sa fie mentinuta.

Agitatia diplomatica cauzata de aceasta vizita se concretizeaza la conferinta organizata la Algeciras in 1906. Cu incurajarea activa a presedintelui american international Theodore Roosevelt, reprezentanti ai puterilor europene si SUA se aduna pentru a discuta despre relatia Frantei cu Maroc.
Conferinta afirma independenta si puterea sultanului Marocului, dar in acelasi timp, pune sub supraveghere internationala afacerile sale. Acest lucru este echivalent, pe termen lung, cu acceptarea Marocului ca o colonie franceza.



Focarele de neliniste din Maroc fac necesara detasarea mai multor trupe franceze, crescand astfel gradul de control francez. Exista o scurta criza internationala in 1911, cand germanii trimit o canoniera la Agadir, dar situatia este dezamorsata, in „moda” timpului. Franta cedeaza o parte din teritoriu din Africa Centrala Germaniei, in schimb aceasta accepta rolul Frantei in Maroc.
Pana la 1912, sultanul este lipsit de putere in a rezista la aceasta incalcare treptata a suveranitatii sale. El semneaza tratatul de la Fčs, acceptand un protectorat francez asupra intregii sale tari - cu exceptia regiunilor alocate Spaniei, in semn de recunoastere a intereselor acesteia pe coasta mediteraneana.
Intr-un acord separat, mai tarziu, in 1912, Franta si Spania solutiona aceasta problema. Spania devine puterea coloniala pentru aproximativ a zecea parte de nord a tarii, inclusiv propriile sale enclave istorice din Melilla si Ceuta (in maini spaniole de la 1497 si, respectiv, 1580). Se propune ca Tangerul sa devina un port neutru, cu o administratie internationala, dar declansarea primului razboi mondial intarzie punerea in aplicare a prezentei directive.
Efectul acordurilor din 1912 este faptul ca Marocul devine, timp de patru decenii, o regiune divizata in doua colonii foarte diferite, franceza si spaniola.
Un aflux de circa o jumatate de milion de europeni, francezi si spanioli ajung in Maroc, cu rol determinant in progesul unor domenii precum transporturile, educatia si sanatatea.
Dar exista o rezistenta constanta la dominatia straina si se ajunge in final la rascoala. Cea a lui Abd-el-Krim, care in 1921, invinge o armata spaniola de 20.000 soldati. Castiga controlul RIF (zona de coasta montana de la Tetouan Melilla), dar in 1926, este invins de catre o forta comuna franceza si spaniola de...250.000 de oameni.

Singura presiune pentru schimbare a ramas cea mentinuta de catre grupurile de tineri marocani educati care cereau libertatile politice si chiar independenta. Al doilea razboi mondial ofera un impuls bine venit pe fondul slabirii puterii administratiei de la Vichy, coplesita de fortele americane care aterizeaza pe coasta marocana in noiembrie 1942. Presedintele Roosevelt vine la Conferinta Casablanca in 1943 si isi exprima opozitia fata de continuarea dominatiei coloniale franceze .

In 1944 este format Partidul Istiqlal, cu sprijinul tacit al sultanului Mohamed V. In 1952 Franta incearca in cele din urma o actiune decisiva impotriva miscarii de independenta si aresteaza liderii Istiqlal, iar In 1953, sultanul este trimis in exil.
Rezultatul este o crestere imediata a terorismului, urmata de o revolta armata in 1955. Acest lucru coincide cu debutul unei mari crize a Frantei in Algeria.

De teama, francezii il aduc inapoi din exil pe Mohamed V, iar in noiembrie 1955, guvernul francez accepta independenta Marocului. Aceasta intra in vigoare in martie 1956 si urmeaza si pentru teritoriile dominate de spanioli in Maroc. In luna noiembrie a aceluiasi an, statutul international al Tanger, inceteaza si pana la 1960 este si acesta complet integrat. Marocul este din nou la granitele sale de pre-coloniale, condus de aceiasi dinastie ca inainte sa devina colonie.

Sultanul Mohamed V, proclama intentia sa de a transforma Marocul intr-o monarhie constitutionala. Primul sau act in aceasta directie este de a se transforma intr-un monarh. Din 1957 isi spune rege.

In 1960 au loc alegeri guvernamentale, iar regele insusi ia rolul de prim-ministru. Isi pune mostenitorul sau, printul Hassan, ca adjunct. Constitutia promisa este amanata pana in 1962, atunci insa Mohamed V moare. El este urmat la domnie, in 1961 de catre fiul sau, regele Hassan al II-lea.
Timp de aproape patruzeci de ani a domnit Hassan in Maroc, dand legi, de multe ori insa cu nerespectarea drepturilor civile ale oponentilor politici... In termeni generali insa a fost un succes - a supravietuit tentativelor de lovituri de stat (cea mai grava in 1971) si a revoltelor care aparea periodic (cea mai mare la Casablanca in 1981). Exista mai multe tentative de reforma constitutionala, dar puterea reala ramane cu regele pana la moartea sa in 1999, cand acesta este urmat de fiul sau, Mohamed al VI-lea.

Pe plan international caracteristica principala a domniei lui Hassan sunt disputele teritoriale cu vecinii, Algeria si Mauritania. Frontiera cu Algeria a fost redesenata, in defavoarea Marocului, in timpul perioadei coloniale franceze. Hassan nu este de acord cu frontiera existenta, in special datorita importantei economice, regiunea disputata este bogata in minereu de fier. In anul 1970, se ajunge la un compromis prin care minereul este exploatat de ambele natiuni, in parteneriat.

Cealalta disputa, in partea de sud, este de o importanta mai mare si o durata mai lunga. Acesta se refera la Mauriania si Sahara Occidentala. In 1960, Hassan sustine ca Marocul are un drept istoric pentru Mauritania in sine. Dar, din 1969 el isi schimba tinta si isi concentreaza energiile pe castigarea Saharei de Vest.

Sahara Occidentala, colonizata de Spania din 1884 si ulterior cunoscuta sub numele de Sahara spaniola, este o regiune de desert intre Mauritania si ocean. Ocupata doar de cateva triburi nomade, este importanta ca bogatii, in subsoluri aflandu-se depozite uriase de fosfat.
Din anii 1970 aceasta zona este disputata intre Spania, Maroc si Mauritania. In 1975, o misiune a Natiunilor Unite raporteaza ca locuitorii din regiune doresc independenta si ar trebui sa li se permita sa decida propriul viitor. Ca raspuns, regele Marocului organizeaza o martie verde (culoarea Islamului) si 350.000 de marocani peste granita, pentru a influenta votul.
Confruntata cu ceva neasteptat, comunitatea internationala interbine si Sahara Occidentala, asa cum se numeste acum, este incredintata in 1976 catre ONU, cu administratie mixta marocana si mauritana.

In 1973 un grup local de activisti formeaza Polisario (Frontul Popular pentru Eliberarea Saguia el Hamra si Rio de Oro). Se manifesta ca luptatori de gherila, sustinuti de Algeria si Libia si intra in conflict cu marocanii si mauritanezii. In calitate de politicieni declara ei, in 1976, ca sunt guvernul in exil al unui nou stat independent, Republoca Democrata Araba Sahariana. Este recunoscut de multe dintre natiuni si isi stabileste temporar sediul la Alger.

Dupa plecarea spaniolilor, Maroc castiga din diviziunea Saharei Occidentala doua treimi din regiune (care include si zona cu fosfati). Nedreptatita, Mauritania renunta la lupta cu Polisario si face pace cu acestia in 1979. Raspunsul Marocului este anexarea partii mauritane a teritoriului.
Marocanii fortifica impotriva gherilelor toata acea zona foarte valoroasa economic, iar in 1988 prin intermediul Organizatiei Natiunilor Unite, incheie un pcat, ceea ce duce la o incetare a focului in 1991.

Propunerea ONU, acceptata de ambele parti, este un referendum care va avea loc daca oamenii din regiune doresc independenta sub Polisario sau uniunea cu Maroc.
Referendumul inca nu a avut loc din cauza incapacitatii celor doua parti sa fie de acord cu privire la cei care sunt eligibili pentru a vota. Intre timp Marocul continua sa mute mii de colonisti in regiune. In mod sigur ca din partea nomazilor indigeni, saharawi, ar veni un singur raspuns, dar din pacate pentru ei proportia populatiei in zona se schimba de la o zi la alta, marocanii devenind preponderenti.

Una peste alta, toate actiunile Marocului sunt indreptate spre democratie si spre intregirea unor granite, mi se pare corect si principial.
Multe lucruri bune care se intampla in Maroc se datoreaza actualului rege, Mohammed al VI-lea nascut in 1963 si urcat pe tron la 23 iulie 1999, la moartea tatalui sau, regele Hassan al II-lea. Dar ca orice figura publica de varf, este iubit de o parte a marocanilor, care-l admira si ii respecta meritele, este insa acuzat de altii, in special pentru luxul in care traieste.

Ceea ce am vazut si inteles eu acolo in Maroc este ca rolul regelui este determinant in asigurarea stabilitatii si a sigurantei. Si vorba unui amic marocan, „asta e mai important decat orice”. 

La scurt timp dupa ce a urcat pe tron, Mohammed al VI-lea s-a adresat natiunii sale prin televiziune, promitand sa lupte impotriva saraciei si a coruptiei, sa creeze locuri de munca si sa aduca imbunatatiri in domeniul drepturilor omului.
Reformele sale, i-a infuriat pe fundamentalist, cu atat mai mult cu cat in februarie 2004, el a adoptat un nou cod de familie, sau Mudawana, care a acordat femeilor mai multa putere.

Mohammed a creat, de asemenea, asa-numita instanta Equité et Reconciliere, ce are ca scop cercetarea incalcarilor drepturilor omului. Aceasta miscare a fost salutata de multi considerandu-se ca promoveaza democratia, altii insa l-au criticat pentru faptul ca rapoartele incheiate nu au putut numi autorii.

Intr-un discurs tinut la 9 martie 2011, regele a declarat ca parlamentul va primi noi competente care ii permit sa isi indeplineasca rolul legislativ si misiunea de reglementare. In plus, sistemului judiciar i-a fost acordata o mai mare independenta fata de rege.

Intr-o tara in care analfabetismul atinge 62% la persoanele peste 50 ani, unde 10 milioane de oameni nu stiu sa citeasca este foarte greu de promovat democratia in forma pe care o cunoastem noi, cea europeana. De aceea tot ce se intampla acolo, pe plan politic si social trebuie judecat si sub acest aspect, al limitarii posibilitatii de a lasa fraiele mai lejer… Sunt convins de toate bunele intentii ale regelui, doar ca asa cum spuneam, mentinerea unui echilibru in Maroc ii limiteaza posibilitatile de reforma.

In 2011 a strans o mana de juristi si magistrati de inalta calificare si a discutat cu ei despre posibilitatea elaborarii unei noi constitutii. Forma in care a aparut aceasta a fost votata la 1 iulie si are acum caracter de lege. Iata cateva dintre reformele si schimbarile facute prin noua constitutie:
•   Limba Berbera este o limba oficiala de stat, impreuna cu araba
•   Regele are obligatia de a numi primul ministru din partidul care castiga cele mai multe mandate in alegerile parlamentare, dar ar putea fi orice membru al partidului castigator si lider nu neaparat partidului. Inainte de reforma regele putea numi pe oricine dorea, indiferent de rezultatele alegerilor.
•   Regele nu mai este considerat "sacru sau sfant", ci "integritatea persoanei sale este inviolabila"
•   Posturile administrative si diplomatice inalte (inclusiv ambasadori, directori generali ai companiilor de stat, guvernatorii provinciilor si regionale), sunt acum numiti de prim-ministru si Consiliul ministerial, care este prezidat de rege; anterior, acesta putea sa numeasca pe cine dorea
•   Prim-ministrul este seful guvernului si presedinte al consiliului de guvernare, el are puterea de a dizolva parlamentul.
•   Prim-ministrul prezideaza Consiliul Guvernului, care pregateste politica generala a statului. Anterior, regele a detinut aceasta pozitie.
•   Parlamentul are puterea de a acorda amnistie. Anterior, acest lucru a fost tinut in mod exclusiv de catre rege
•   Sistemul judiciar este independent de ramura legislativa si executiva, regele garanteaza aceasta independenta
•   Femeile sunt egale cu barbatii si in zona civila si sociala, nu doar in cea politica, asa cum era inainte (drept castigat in 1996)
•   Regele pastreaza controlul complet asupra fortelor armate si a sistemului judiciar precum si problemele ce tin de religie si de politica externa; regele isi pastreaza, de asemenea, autoritatea de a numi si demite prim-ministri
•   Toti cetatenii au libertatea de gandire, idei, expresie artistica si creatie. Anterior, au fost garantate numai libertatea de exprimare si libertatea de circulatie si de asociere. Cu toate acestea, cei care critica sau se opun direct regelui sunt inca pedepsiti cu inchisoarea.

Familia regala din Maroc este descendenta si face parte din dinastia Alaouite, care a inceput in 1631 cu fondatorul sau, Ali Cherif Moulay. Aaouitii ca si Saaditii isi considera originile inrudite cu profetul Mahomed,de la fiica sa Fatima si sotul ei, al 4-lea calif Ali, care a fost un var al profetului .

Mohommed al VI si are un frate, printul Moulay Rachid, si trei surori: Printesa Lalla Meryem, Printesa Lalla Asma, si Printesa Lalla Hasna. La 21 martie 2002  Mohammed s-a casatorit cu Salma Bennani (acum Printesa Lalla Salma) in Rabat. Au doi copii - Printul Hassan Moulay, care s-a nascut la 8 mai 2003 si printesa Lalla Khadijei, care sa nascut la data de 28 februarie 2007. De remarcat ca nunta lor a rupt traditia regala, fiind oficiata impreuna cu a altor 400 de cupluri.

Ziua de nastere a lui Mohammed este in 21 august si e sarbatoare publica, cu toate ca festivitatile au fost anulate, incepand din 2014, dupa moartea matusii sale.



Cuplul regal din Maroc are o buna reprezentare internationala, in special datorita Primei Doamne, Printesa consoarta regelui Mohamed al VI-lea, Lalla Salma. Ea detine unele dintre cele mai prestigioase onoruri Marea Cruce a Ordinului Leopold al II-lea al Belgiei si Marea Cruce a Ordinului Isabella catolica din Spania.

De profesie inginer, dupa ce a ajuns regina a devenit una dintre cele mai influente si elegante femei din lume. Reprezinta Marocul la un numar mare de ceremonii importante si evenimente din intreaga lume. Este ambasadorul femeilor marocane, facand cunoscute frumusetile, cultura si eleganta marocana in intreaga lume.

Prezenta Printesa Lalla Salma la evenimentele si ceremoniile internationale a fost descrisa in mai multe randuri ca exceptionala, distinsa, in special datorita modului in care-si prezinta portul national. 
In timpul ceremoniei de incoronare a regelui olandez Willeim-Alexander, Printesa Lalla Salma a fost in lumina reflectoarelor, aparand elegant, intr-una dintre cele mai frumoase kaftanuri vazute vreodata. Revista Hello ia adus o multime de laude, pentru modul in care a aparut la ceremonie.
O alta aparitie fulminanta a avut de asemenea la nunta printului Marii Britanii, in urma careia lumea a fost unanima in a o aprecia drept cea mai eleganta prezenta....

Pe plan local se implica in activitati sociale si culturale, cum este de exemplu Festivalul de muzica sacra de la Fez. Este de asemenea cunoscuta pentru prezenta sa in asociatiile de lupta impotriva cancerului.

Am plecat de la fenicieni si am ajuns in zilele noastre, incercand sa punctez evenimentele si lucrurile mai importante, cele care si-au pus amprenta pe viata sociala si culturala a Marocului.

Ceea ce vedem si traim noi astazi este produsul unui imens creuzet numit istorie...Pe perioada a mii de ani in acesta au fost adaugate si s-au macinat o multime de „ingrediente”. Unele au lasat un gust bun, altele au alterat... Calatoria intr-o tara presupune cunoasterea istoriei locului, altfel sunt greu de inteles particularitatile fiecarei natii, fiecarei rase...Cand ajungeti in Maroc ganditi-va la tot ce s-a intamplat acolo si doar apoi judecati ceea ce vedeti....