Un dar divin acea vale datatoare de viata, ce poarta apele lui Dadčs si a lui Imini, mai bine de o mie de kilometri, din Inaltul Atlas, pana in uriasul Atlantic. Ce simte oare Draa atunci cand se pravale cu putere si bogatie din inaltimile stancoase, cand vede cum inverzeste totul in cale, ce bucurie poate fi in sufletul ei cand stie ca doua milioane de palmieri si douasutecincizeci de mii de oameni traiesc datorita ei? Dar atunci cand uneori, in arsita verii sahariene, sfarsita de putere, isi pierdele apele in nisipurile de dupa Tagounite?
Am vazut-o sprintara, cum scalda pamantul rosu din jurul perlei invelita in caramel, Ouarzazate, apoi am urmarit-o in drumul ei domol, spre Zagora. Dupa o vreme, am poposit amandoi, intr-un loc pe care l-as dori ca paradis, atunci cand o sa fiu doar o amintire.
Lasam in urma, Jebel Kissane cu forma sa de vas de tajine, lasam varfurile semete ale ale Atlasului, a caror zapada nestinsa nici chiar de dogoarea soarelui rosu de Sahara. Si Ouarzazate, cu kasbach-urile sale modelate in lut.
Ziua se ingana cu noaptea, iar ultimele raze, ce nu se dadeau plecate, aruncau vapai rosii pe stancile de peste rau. Palmierii din oaza se scufundau incet incet in noapte, in timp ce caravana noastra strabatea aleile vechiului mudbrick. Siluete de ziduri infipte in cer, forme bizare, colbul potecii, racoarea serii de desert.
Am ajuns, dar nu stiam unde. Cred ca acelasi sentiment il aveau cei cu caravanele din Timbuktu sau din Africa sudaneza, cand, cautand racoarea vaii Draa, dupa mai mult de cincizeci de zile de strabatut Sahara, ajungeau in oaza de palmieri.
O padure luxurianta de palmieri uriasi ce inghitise orasul fantoma El Hara. Acolo se asezasera evreii izgoniti din Spania, dupa ce ultimul sultan, Boabdil isi predase pumnalul Regilor Crestini, Ferdinand si Isabela. Pribegind in cautarea unui nou adapost, dadusera de acel loc binecuvantat cu apa si nu doar. Pe acolo treceau caravanele bogate in marfuri,in drumul lor spre Ouarzazate. Comertul era la doi pasi...Asa ca nu a fost greu sa se hotarasca sa se aseze in oaza. Au construit fara mesteri, fara bani, doar ce au gasit acolo, cu lut, cu lemn de palmier. Cu mainile si da, cu multa, multa minte. Au stiut sa tina racoarea ziua si caldura noaptea.
Dar caravanele au trecut pe acolo tot mai rar, tot mai putine, pana cand nu s-a mai vazut aparand din desert nici o camila. Vremurile s-au schimbat si El Hara a fost parasit. Doar cateva familii amarate de berberi negrii si-au gasit acolo adapost, insufletind ruinele...
Intr-o zi a ajuns acolo, cu un grup de prieteni, Juan Antonio Munoz, un mare fotograf spaniol. A fotografiat si a fotografiat si iar a fotografiat. A plecat si s-a intors. Si iar a fotografiat. Nu se mai satura de privelistea de vis, pe care am descoperit-o si eu dimineata...
Locul este atat de frumos, atat de pastelat, de frumos modelat, este acolo o armonie paradisiaca. In departate, conturate cu zapada varfurile Muntilor Atlas. In fata un deal dezgolit, colorat in toate nuantele placute ochiului. In spate ai amfiteatrul urias al oazei de Palmieri, iar la picioare-ti curge insufletitorul Draa. Gigantica perspectiva, nu stiu sa fi vazut una asemanatoare...
Mi-am bucurat ochii, scaldandu-i in oglina apei, plimbandu-i intr-o mangaiere a varfurilor palmierilor, jucandu-i pe faclia dealului... Am plecat de acolo vrajit, trecand printre ruinele fantomatice si palmieri gemand de povara miilor de curmale...
Juan. Si-a petrecut dimineti, amiezi, seri si nopti acolo, indragostit de El Hara. Locul acela a devenit pasiune pentru el, una obsesiva. A revenit de zeci si zeci de ori.
Ea. Nu stiu cum o cheama, mi-a spus dar eram prea naucit de frumusetea locului incat sa mai fiu atent la ceva in jur. De aceea, pana la urmatoarea intalnire, cea din aprilie, o sa-i spun Ea.
Juan s-a indragostit de Ea. Si din dragostea dintre un spaniol si o marocana berbera s-a nascut Hara Oasis. Acea mica lume in care am innoptat la intoarcerea din desert. Nu era inca chiar gata minunea lor, pentru ca asa se poate numi creatia iubirii lor. S-au jucat de-a frumosul oamenii aia doi si au cladit un paradis in paradis.
Am facut o multime de fotografii pe care o sa vi le arat si voua. Dar nu acum. Pentru ca am tinut sa-l las intai pe Juan, sa-si prezinte, prin ochii lui de artist, paradisul....