Imi propusesem oricum sa ies din barlogul in care am iernat la Sibiel si sa mai vad si altceva. Citisem despre Viscri dar acum am devenit chiar curios, mai ales ca mi-a atras atentia grija de a nu schimba nimic acolo, de a lasa totul in secolul in care s-a construit. Initial, cand am pornit proiectul de la Sibiel, am vrut sa stramut pe un teren apropiat pensiunii, cateva case care in loc sa ajunga patrimoniu, prin grija nefericita a unor ignoranti ajunsesera niste gramezi de lemne si bulgari de argila. Lemnul era in buna stare, pietrele de temelie nu se miscasera prea mult, iar stramutarea si reconstructia nu ar fi fost o problema tehnica deosebita. Eram constient ca mutarea din vatra in care fusesera construite ar fi anulat mult din valoarea lor, iar asezarea intr-o zona deja lucrata, putea usor sa contrasteze si sa dea efectul de kitch comercial. Consideram insa ca terenul de amplasament a 4 - 5 astfel de case este suficient de generos pentru a reface ceva din atmosfera de catun, cu o ulita pietruita cu lespezi vechi, cu cateva elemente de decor si speram si gandeam ca se putea recrea intr-o oarecare masura senzatia de autentic rural. Asta in conditiile in care acele case erau oricum sortite distrugerii de catre intemperii, din acoperisuri ramasesera doar cateva barne cazute, iar lemnul era total expus. Amandoua solutii erau nefericite pt case, si stramutarea si degradarea. Dar din cele doua rele, alegeam pe cea mai buna. Gasisem pe Valea Dobrei, apropo si acolo sunt niste peisaje extraordinare, si o moara veche de apa, care mai avea inca inima buna, restul roata mare, antrenarea catre pietrele de macinare, erau distruse. Era a unui cioban care era dispus sa o vanda, pentru ca spunea el, nu-i mai poate avea de grija pe perioada in care urca in munte cu oile, iar hoardele de turisti o vandalizasera si o deteriorau, incet, incet. Deja si visam vreo 5000 mp, transformati intr-o oaza de rural de sec XIX. Incepusem schite, am luat legatura cu restauratori de astfel de monumente, m-am consultat cu un profesionist specializat pe astfel de amenajari si credeam ca totul se va materializa, apreciam eu, in 3-4 ani. Totul trebuia luat la mana, etichetat, aplicate minime masuri de conservare si depozitare. Doar ca terenul de care vorbeam, o padina pe malul raului era jumatate a mea, iar jumatate a primariei Saliste. Oricum acel teren nu mai era folosit nici pt pasunat, nici la altceva. Doar pe vreo 300 mp functiona o pepiniera de pin, incropita din laturoaie si folie de plastic. Concesionarea sau cumpararea acelui petec credeam eu este o normalitate, mai ales ca ce doream eu sa fac acolo, putea deveni un reper in zona Marginimii. Scopul pentru care doream sa creez acel mini catun era bineinteles unul turistic. Nu de muzeu pt ca asa ceva mai exista, doream sa mobilez si sa dotez casele astfel incat sa poata fi folosite pt innoptare. Doream ca vizitatorul sa nu simta, sa nu vada nimic mai nou de o suta de ani, sa doarma pe cearceaf de canepa, asternut pe saltea de paie, sa manance asezat pe laita, sa-si faca lumina cu seu de oaie, sa se spele afara la troaca de lemn, sa se incalzeasca la foc de lemne, sa manance doar mamaliga, lapte, branza, slana, ceapa, tocana la ceaun. Sunt cam visator, nu? Sunt convins ca intr-o mare masura proiectul ar fi reusit si turistii ar fi gasit aici ceva inedit. Singura teama era sa nu fie ceva comercial si sa nu alunece spre kitch.
Doar ca totul s-a naruit in momentul in care am ajuns sa-i prezint proiectul primarului Salistii. Cu abilitatea si viclenia omului simplu, m-a incurajat cerandu-mi in prima faza sa mut pepiniera. Mi-a dat alt amplasament, am construit una dupa toate regulile si necesitatile unei astfel de constructii si am inceput sa astept. Incerca tot felul de motive de amanare, ba ca trebuie facuta o dezmembrare, am facut-o impreuna cu alta lucrare de care avea el nevoie, bineinteles pe banii mei, ba ca n-ar fi de acord cei 6 oameni din sat care inca mai au vaci si n-au unde sa le pasuneze, ba ca in consiliu n-are majoritate, ba ca adescoperit ca unul dintre consilierii lui avea inchiriat hoteste un teren nespecificat unde, dar banuia el ca tocmai acolo, l-am "despagubit" si pe consilier, ma rog o intreaga poveste. Intr-un final nemaivand ce sa minta sau promita imi spune ca s-a hotarat in consiliu sa se inchirieze acei 2000 mp. Am acceptat o inchiriere pe termen de 10 ani la un pret astronomic pentru zona, doar cu gandul ca imi voi putea realiza proiectul. Licitatie, tot, adjudecat (ca doar cine era nebunul sa dea mii de euro chirie pe un teren pasune la 700 m de sat?) si astept incheierea contractului. Doar ca acesta imi dadea dreptul doar la constructii usoare, temporare. Merg la el, discut situatia si imi promite ca solutia pe care mi-o oferise este doar de moment, ca urmeaza dupa alegerile la primarie, sa mai discutam sa gasim o alta. Care, ca cea de concesiune sau vanzare-cumparare erau cele mai simple. Nici n-am mai incercat nimic scarbit de toata povestea asta cu primaria. Ma apucase o lehamite de proiect si chiar incepusem sa nu mai am increderea de la inceput. Acum este tardiv, au trecut inca 2 ani, resturile caselor pe care le doream salvate si stramutate s-au trasformat intre timp in lemne de foc, si sa mai gasesti asa ceva, este aproape imposibil (din fericire, pentru ca cel putin am vazut ca nu s-a mai ruinat nimic intre timp).
