Scuze ca revin la un subiect atat de vechi, dar abia acum am vazut un post al Sarei, despre copii.
Sara, eu nu am copii, desi aveam lipici la ei de cand eram eu insami tot un copil mai maricel, la un moment dat mi i-am dorit foarte mult (motivele pentru care acest lucru nu s-a intamplat la timpul lui nu merita sa le dezvolt), iar acum am revenit in invatamant... si nu-mi pare rau.
Ar fi doua aspecte de precizat aici:
1. Copiii insisi au nevoie sa nu fie in permanenta cu parintii, ci prefera compania altor copii, in prezenta unui adult facultativ, mai putin posesiv. Este o etapa de dezvoltare bine definita in viata lor (evidentiata mai ales in pedagogiile alternative), in care raportarea si autosituarea lor in lume depinde mai mult de ceilalti decat de parinti. Parintii au rolul lor in mintea lor, distractiile si prieteniile (ce cei de varsta lor sau chiar cu alti adulti), altul. Stiu ca parintii resimt asta de cele mai multe ori ca pe o frustrare, dar daca ar accepta sa inteleaga asta, spre binele copilului si in detrimentul orgoliului lor personal de parinte sio tutore absolut, ar face ceea ce-si doresc cel mai mult, adica un bine, pentru copilul lor. Nu vorbesc numai ca profesoara, ci si ca fost copil care a fost privat de aceasta si a suferit "din prea multa dragoste" din partea parintilor.
2. Ca adult, acum, ma uit la mine. Desi, cum spuneam, nu am avut experienta de a avea propriul meu copil, intr-un fel ma comport intr-o societate de adulti, in altul, intr-o tabara de copii. Am fost singura cu elevii mei in tabata la mare si in excursii si n-a plans unul ca vrea acasa, la mama. In schimb, mi-am dat seama ca eu insami eram atat de dedicata in acel timp incat la un moment dat imi devenise destul de greu sa vorbesc la telefon "ca un adult" cu cei de-acasa... Nu mai era acelasi lucru, dupa ce eu ma prostisem cu copiii, pe post de arbitru la "jocul de fotbal al secolului", cu mingea de plaja, in camera, cu paturile pe post de porti, fiindca afara ploua in ziua aia si trebuia sa inventez ceva pentru acei copii.
Crezi ca am reusit sa stau la plaja cu ceasurile in tabara? Nu! Nu erau copiii mei, aveam deci si o raspundere potential penala pentru ei, asa ca stateam cu ochii pe ei in apa, la joaca, la masa etc. Puteam sa dorm fara sa sun acasa o seara, in schimb, nu puteam adormi inainte de a trece pe la toate paturile ca sa ma asigur ca toti dorm, sunt acoperiti etc.
Crezi ca mi-a parut rau? Ca m-am enervat vreodata? Nici pomeneala, a fost cea mai exuberanta si inedita vacanta din cate-am avut (single sau in cuplu).
Dar... exista un dar. Cu totul altfel vorbesc si ma "prostesc" in compania unor adulti... Cel putin eu o simt ca si atunci cand trebuie sa fac
switch in minte de la o limba la alta, ca traducator.
In plus, dar nu in ultimul rand, cred ca nici copiii - cu putine exceptii - nu se simt bine singuri cu mama intr-un grup de straini. In schimb, ai observat ce usor socializeaza copiii straini intr-un parc? Vorbesc aceeasi limba, asa cum noi o vorbim pe-a noastra! Cred - parerea mea - ca, in afara actiunilor dedicate "singles uniparentali", asa cum ne punem de acord cu transportul in comun, asa ar trebui sa ne punem
toti de acord, daca intr-o anume actiune se preteaza sau nu sa fie si copii, din motive obiective: varste diferite, ore de somn tarzii, trasee periculoase, nivel de complexitate crescut a obiectivelor turistice etc. Daca toti cei in cauza sunt de acord, copiii vor avea companie, parintii vor putea sa fie si cu copii si fara in anumite momente... pe mine, cel putin, nu m-ar supara deloc.
Ceea ce vroiam sa spun este ca, daca are Gigi vreo idee "mixta", ma ofer cu placere baby-sitter.