Şi fiindcă am pronunţat sintagma magică
AC/DC, şi fiindcă e un forum preponderent feminin, tre’ să pun aici
un pic de
Whole Lotta Rosie, aşa, ca-ntre noi, fetele.
Precizez că nu e nici un fel de apropo – de altfel, vedeţi ce mi-am scris la semnătură (mi-am luat măsuri ca să nu mă daţi în judecată! ). A mai fost o persoană pe aici care mai tulbura atmosfera de inimioare şi fundiţe roz cu câte un Back in Black. Nu mai e.Cu AC/DC am o poveste de dragoste mai adâncă decât cu Guns N’Roses. Prin 1978-79, la
ceaiuri, pe la 3-4 dimineaţa, aşa, de trezire, după o noapte de dans –
nu erau trăsuri, nu puteai să pleci, secolul era douăzeci – până pornea transportul public toată lumea asculta
Highway To Hell.
Un prieten avea un prieten, care avea un prieten, care avea un prieten care era
soră la Spitalul 9. Chiar vizavi de spital,
sora avea un apartament de două camere în care nu locuia nimeni. Era locul ideal pentru petreceri. Între noi şi cei din curtea de peste drum nu era prea mare diferenţă... Avea un dulap, un aragaz, n-avea frigider – aduceam noi gheaţă, o masă, 3-4 scaune, o saltea direct pe jos în dormitor, două canapele, patru fotolii şi o măsuţă în sufragerie. A, şi un cuier. Atât. Şi bine-nţeles, aşezat la loc de cinste, un magnetofon
Majak, multe boxe şi benzi gârlă!
Ascultam AC/DC în formula veche, cu Bon Scott solist. El a murit în 1980, a urmat
şapcă ăsta pe care-l au azi, foaarte bun, dar în sertarele sufletului meu tot alea vechi au rămas.
Am ţinut-o în ceaiuri până când băieţii au început să fie luaţi în armată, să plece pe la şcoli prin alte părţi... Ne mai duceam noi, fetele, după ei –
să le ducem o chiftea, ne mai întâlneam când veneau ei p-acasă...
After school, am continuat să ne întâlnim, dar deja eram mari, ne-am apucat să ne mărităm/însurăm (nu între noi, cu o singură excepţie, dar n-au rezistat mai mult de un an – probabil că se cunoşteau prea bine!
). Noi ne legam de tineri, nu aşteptam până la 35 ca ăştia din ziua de azi.
Când am trecut de la
individual compus la
probe pe perechi, a început să se
îmbâcsească atmosfera. Soţiile trăgeau de ei că
hai acasă că avem de pus murături, soţii trăgeau de ele că
hai acasă că avem o treabă urgentă ce nu suferă amânare... Ălui meu nu-i plăcea muzica noastră, el era mai mult cu disco – pop, mă omora cu Jennifer Rush – pe care o urăsc şi-n ziua de azi, deşi ea n-are nici o vină!
Ne mai întâlneam, dar mai rar şi nu mai era ceea ce fusese.
Unitatea începuse
să se crape pe la colţuri... Ultima petrecere a fost de Moş Nicolae, în 1989. Pe 14 decembrie unul dintre băieţi, un fel de mascotă a grupului, a murit subit... Am fost devastaţi! Pe urmă a venit răscoala populară şi ne-am împrăştiat care-încotro...
Eh, ce mai vremuri! Mă uit la a mea că nu iese în grup cu prietenii decât pe facebook...
Ah, ce mult am scris. Asta mergea la
Nostalgie. Sau la
Gânduri de miercuri seara exprimate joi dimineaţa. Sau la
Amintiri din copilărie (o să-l întrec pe Creangă. Am şi de-alea nepublicabile, ca aia a lui,
Povestea...) Sau la
Giganţi ai muzicii, pentru că AC/DC sunt mari de tot!
Aşadar,
Let There Be Rock cu Bon Scott şi
Whole Lotta RosieWanna tell you a story
'Bout a woman I know
When it comes to lovin'
Oh she steals the show
She ain't exactly pretty
Ain't exactly small
Forty-two, thirty-nine, fifty-six
You could say she's got it all
Never had a woman
Never had a woman like you
Doing all the things
Doing all the things you do
Ain't no fairy story
Ain't no skin and bone
But you give it all you got
Weighing in at nineteen stone
You're a whole lotta woman
A whole lotta woman
Whole lotta Rosie
And you're a whole lotta woman
Oh honey you can do it
Do it to me all night long
Only one to turn
Only one to turn me on
All through the night time
And right around the clock
To my surprise
Rosie never stops