Ma bucur ca te-ai facut bine, Cornelia!
E bine. Inseamna ca poti sa citesti tot ce voi scrie
)
Of, daca ar fi atat de simplu cum spui! Tu vorbesti din perspectiva dascalului. Eu, din cea a mamei.
Cand nu mi-am putut invinge dorinta de a avea un copil, la 24 de ani, locuiam intr-o camera de 12 m2.
Crezi ca m-am gandit o clipa ce ma asteapta?
Wow, nu!
Abia cand mi-am tinut pt prima oara copilul in brate, m-am maturizat instantaneu, iar responsabilitatea m-a coplesit!
Privind apoi in urma, an dupa an, mi-am dat seama cat de subtil ne coordoneaza Natura... subtil si fara mila!
Cunosc o tanara de 37 de ani, care a adus pe lume un copil cu fratele sotului ei. Stau in aceeasi casa, sub acelasi acoperis. Tipa s-a trezit pur si simplu ca e insarcinata si s-a bucurat, pt ca avea deja 34 de ani. Pe-atunci era asistenta la o clinica de-aici. Eu eram convinsa ca este doar infirmiera. Era mica, pipernicita, vorbea mult si spunea putin.
Le-a marturisit celor doi barbati adevarul, al cui este copilul. Tatal era si este un trantor, care canta prin baruri, cand si cum apuca. In mare parte sta toata ziua acasa si nu face nimic. Si sotul la fel.
Timp de 2 ani au trait din ajutorul maternal (sau cum se numeste). Copilul a fost mai mereu bolnav, iar ea, femeia, a aratat ca vai de mama ei! Toti din cartier am ajutat-o cu ce-am putut. Imi amintesc ca intr-o zi m-am intalnit cu ea pe strada si i-am oferit un ciorchine de strugure. Doamne, cat s-a bucurat si cat mi-a multumit! Cat era de umila... sau umilita de viata!
Fiica mea i-a adus din Italia de la second-uri hainute pt copilul care crestea repede.
De nenumarate ori am auzit ca nu are ce sa-i dea sa manace si ca traieste intr-o saracie si mizerie de nedescris!
Dupa ce s-au incheiat cei 2 ani, a fost reprimita la clinica (una din cele mai renumite din oras) si acum ocupa locul de asistenta sefa, cu un salariu frumusel+ciubucele.
Sunt convinsa ca isi vede in continuare de viata ei, intre cei doi trantori, merge la serviciu si-si creste copilasul. De asemenea, cred ca va crea probleme dascalilor, pt ca atata o duce mintea si, mai ales, este genul acela de mama/tigroaica, ce-si apara copilul cu orice risc, fara sa gandeasca. Il va indruma in viata atat cat o duce mintea si greu se va lasa convinsa sa faca altceva decat crede ea ca e bine pt copilul ei.
Eu cred ca acest copilas va fi singura ei bucurie peste ani. L-a nascut la 34 de ani si il va creste dupa propriile-i capacitati.
Un alt caz:
El, dresor de caini. Ea... o femeie oarecare. Impreuna au dat nastere la 3 fetite. Cea mai mare avea, pe-atunci cand i-am cunoscut, vreo 8-9 ani. Cea mai mica mergea in "patru labe" printre caini. In fiecare colt al camerei era legat cate un caine dat la dresura. Pe langa acestia, familia mai avea un ciobanesc german si doi bulterieri.
Copilasele cresteau intr-o mizerie de nedescris!!!!
Intr-o zi m-am dus acolo cu o sticla cu lapte. M-am asezat pe un scaun in bucatarie, iar fetitele mai mari s-au pus una langa alta in fatza mea. Mama le-a dat cate o canita cu lapte si l-au baut privindu-ma cu ochisorii lor nevinovati. Mi-au dat lacrimile sa vad cum se inecau band! Inghiteau pe nerasuflate, de parca nu bausera lapte de luni de zile!
Cum ajunsese amarata aia sa faca acesti copii? Obligata de un nenorocit ce o batea si o strangea de gat fara mila!
Imi povestea ca o data a ridicat-o in aer, tinand-o de gat, a intins-o pe masa din bucatarie si a sufocat-o pana cand, zicea ea, a iesit in afara corpului. S-a vazut de undeva de sus.
El s-a speriat si i-a dat drumul.
Saptamani la rand nu a putut sa manance aproape nimic!
Cum s-a maritat cu el? L-a iubit, pt ca era un tanar foarte chipes, zambaret, placut si inalt ca bradul. Era fiica unui director de banca si a unei profesoare. A intrat pe vremea ceausista la facultatea de drept, a terminat primul an cu note maxime, iar apoi a abandonat si s-a maritat cu un dresor de caini care a stiut sa trezeasca in ea instinctele.
Natura!
Si uite-asa, isi cresteau fetitele in mizerie si intuneric. Le taiasera curentul, dar isi trasesera un cablu de la vecinul de sus, care le dadea lumina dupa cum avea chef. In cea mai mare parte i-am gasit stand la lumina lumanarilor.
Tatal a fost primul care a plecat in Turcia, la o mare scoala de dresura si s-a incurcat cu o miliardara.
Ea, mama, si-a vandut apartamentul, s-a mutat cu fetitele in chirie, iar cand banii s-au terminat, le-a dus la sat, la soacra si a plecat in Italia.
Azi, amandoi sunt recasatoriti. Abia dupa ani, cand soacra a murit, mama si-a luat din nou fetitele langa ea. Traiesc toate in Italia.
Natura are o forta indescriptibila! Am cunoscut aceasta forta. Isi cere drepturile! Viata trebuie sa continue.
Exista multe femei care stau pe marginea drumului si se prostitueaza pt a avea ce duce acasa la copilasul lor.
Si atunci... vazand si eu cazuri si cazuri in jurul meu, m-am intrebat: cine sunt eu sa judec? Nu fiecare mama isi duce singura crucea? Chiar daca cineva i-ar spune ca nu ar fi trebuit sa faca una sau alta... ar intelege?
Cand fiica mea a decis ca vrea sa faca un copil, nu mi-a spus nimic.
Eu spun ca am fost o mama responsabila. Ani la rand i-am vorbit, am fost deschisa fatza de ea, iar atunci cand am observat ca se apropie de varsta in care instinctul incepe sa-si spuna cuvantul, i-am repetat de nenumarate ori cele "4 legi" (asa le-am numit noi):
1. sa se uite la obiceiurile din familia barbatului cu care vrea sa se casatoreasca, mediul in care a crescut si, mai ales, obiceiul tatalui si comportamentul lui vizavi de mama. In general, baietii isi imita tatii.
2. la bolile genetice
3. sa-si faca o cariera, astfel incat sa nu depinda de el niciodata
4. si abia apoi sa dea nastere unui copil.
Nu m-a ascultat.
A ramas insarcinata cand era in primul an de facultate. De ce? Pt a-si asigura o pozitie in casa, in fatza soacrei si a sotului, care o considerau inca o fetita imatura. Si spun azi, ca aveau dreptate.
Cand am ajuns sa stam doar noi doua singure de vorba, venise in vizita, acasa. Parca vad cum stateam fatza in fatza in bucatarie. Tocmai se intorsese de la Ana Maria (tipa de sus, asistenta). Avea deja 4 luni de sarcina. Am intrebat-o:
- Nu puteai sa mai astepti, Alina?
- Si acum ce vrei sa fac? mi-a raspuns cu lacrimi in ochi.
A stiut, dupa cele invatate de la mine, ca de-acum, ani la rand, viata ei va fi pe al doilea loc. Copilul va avea prioritate in toate!
A renuntat la facultate, iar acum isi creste copilasul si este taaare mandra de el, ca mai toate mamicile. Imi scrie cum creste, ce-a mai invatat Sebi sa faca, pune pe Facebook tot felul de retete de prajituri, s-a abonat la o pagina numita "bucataresele vesele" si uite-asa... a devenit o femeie la locul ei, dupa cum spun regulile societatii. In acest timp limbajul i-a devenit mai limitat, la fel si gandirea, pt ca nu mai are timp de ea, nu mai citeste o carte.
Deci, revenind la subiectul nostru... eu spun ca nu are rost sa ne mai intrebam de ce se intampla ceva. Sunt cazuri si cazuri, tot felul de drame in jurul nostru, persoane cu bani, care uita ca au copii, altele sarace si care isi iubesc copiii desavarsit. Si in toate, Natura are primul si ultimul cuvant.
Fiecare parinte da nastere unui copil asemanator lui. Ma rog... cu rare exceptii, copilul este o medie intre cei doi parinti. Si aici insa, putem extinde discutia si sa ajungem la genetica, cand se poate mosteni nu stiu ce gena, de la nu stiu care predecesor, din vremuri de mult apuse si de care nimeni din familia actuala nu are idee
) Toti se mira de inteligenta progeniturii. Unii chiar se supara ca nu le seamana!
Ce vrei atunci, Cornelia, sa faca o mama care nu are capacitatea mentala sa priveasca dincolo de propria-i "ograda"? Tu, ca dascal, oricat i-ai vorbi, tot ea va sti cel mai bine ce are nevoie copilul ei. Sa nu uitam ca inca exista mentalitatea ca fiul sa calce pe urmele tatalui. De asemenea, exista si convingerea ca cel sarac, daca s-a nascut sarac, la fel va muri. Ce tampenii!
Copiii, spun eu, vor fi singurii care, peste ani, daca au avut norocul sa dea peste un dascal ce le-a vorbit si le-a deschis ochii, sa decida ca vor sa fie diferiti de parinti, ca vor mai mult de la viata.
Asa s-a intamplat cu mine. Dar abia tarziu... tarziu de tot, dupa ce viata mea a revenit in prim-plan, mi-am amintit de un dascal (profesorul meu de vioara), care m-a privit diferit de toti ceilalti din jurul meu.
Altfel... acum as fi fost poate o alcoolica, precum parintii mei, o sotie ideala, supusa si modesta...
)) si evident, ca nu as fi scris azi aici!
Totul este asa cum trebuie sa fie in lumea asta. Daca un copil are de urmat o anumita cale, cineva, undeva, candva ii va aparea in drum si il va orienta in directia potrivita lui. Aceasta-mi este convingerea, draga Cornelia.
"Am zis!"
)) ...ca tobosarul de la Sighisoara.
...si te pup!