S-a dezbatut, mai demult, "moralitatea" adoptarii unui copil de catre un parinte singur. Iata o poveste reala: o cunostinta, femeie, divortata, si-a dorit enorm un copil pe care nu-l putea avea. a facut toate demersurile pentru adoptie si, la un moment dat, a fost chemata la o maternitate sa "aleaga" (se intampla acum mai multi ani). A vazut un copil, doi copii si cand i s-a adus al treilea (infofolit si acoperit aproape total de o caciulita, nevazandu-se, deci, mai deloc) a simtit o emotie f. puternica si a "stiut" instantaneu ca "acela" e copilul, desi nu-i distingea nici macar jumatate din chip. "Recunoasterea" a venit din interiorul ei. Asadar l-a ales.
A doua zi s-a incercat sa i se ofere un altul, acela nefiind inca sau sigur de dat spre adoptie. Insa ea se "indragostise"de acel copil si a facut tot ce a fost posibil sa i se dea acela si nu altul.
Cand copilul avea doi ani, doamna aceasta l-a gasit si pe "El".
Copilul a crescut si, uluitor, seamana foarte tare cu ea: aceeasi culoare speciala de par, aceeasi ochi albastri, aceeasi fata prelunga.
Cei trei au acum, de mai multi ani, o familie foarte reusita.
Iata ca ceea ce unii pot considera un gest egoist, s-a transformat intr-o poveste fericita pentru toti. Si nu e basm; e o realitate vazuta cu ochii mei.
Ceea ce trebuie spus e ca doamna in cauza si-a dorit din tot sufletul toate acestea, fara ezitari. A fost foarte sigura ca asta vrea si nu s-a oprit pana nu a avut copilul dorit, pe care l-a ales aproape "pe nevazute", dar ascultandu-si vocea interioara.