Nu ne judecam parintii, asa cum zici tu, steliana, dar avem poate unii dintre noi un gust amar atunci cand rostim "mama" sau "tata"! Eu nu ma plang, am crescut cu ambii parinti alaturi, si cu o sora mai mare, una mai mica si un frate (mandria si rasfatatul familiei!) alaturi! Dar nici eu nu pot spune ca am avut parte de prea multe mangaieri! Nu prea mai ramaneau si pentru mine! Dar nu m-am plans niciodata! Am avut, un schimb, cum parca v-am mai scris, doua bunicute super: cu toate ca aveau firi diferite, amandoua aveau suflet de aur! Despre bunici nu pot spune acelasi lucru: pe unul nu l-am cunoscut, ca a murit pe front in 1941, iar celui de-al doilea, cel patern, paradoxal , nu-i placeau copiii, cu toate ca avusese 11!! Eu v-am mai zis cum gandesc in ceea ce priveste povestea cu parintii: fiecare, la randul lui, isi da si sufletul pentru copiii lui, si nici un copil, indiferent cate sacrificii a facut parintele pentru el , nu-i ridica acestuia statuie! Dar roata se invarte... si fiecaruia ii va reveni si rolul de parinte, daca vrea Bunul Dumnezeu! De cate ori nu ati zis celui pe care l-ati crescut: sa ai parte de un copil ca tine... sa te vad atunci! Deci eu chiar nu am vre-o pretentie de la baiatul meu sa fie alaturi de mine toata viata, ci dimpotriva, sa fie fericit chiar si la capatul lumii, daca asa ii va fi lui bine!