mai exista un fel de captivitate, in afara celui generat preponderent de frica; captivitatea in confortul dat de iubirea celuilalt si obisnuinte.
In cazul meu nu teama a fost motivul nr.1 (desi a existat si aceea, desigur) pentru care nu m-am desprins, poate la timp, dintr-un cuplu nepotrivit ci faptul ca iubirea si disponibilitatea lui imi dadeau un mare
confort, o mare siguranta, si atunci balansam permanent intre frustrarea marii nepotriviri si confortul acesta. stiu ca pare straniu, dar asa a fost. Nu reuseam sa "aleg", sa ma hotarasc, mai ales ca atunci cand simtea ca sunt pe punctul de a pleca, facea ce facea si-mi rasturna hotararea. Nu divortam pentru ca nu aveam un "motiv" din acelea "clasice" (e betiv, e afemeiat, o bate) desi "nepotrivirea de caracter" este mult mai grava decat s-ar putea crede; te poate ucide lent si tacut, pana cand devii un mare gol interior.
este greu de exprimat cat de mult m-am eliberat facand pasul nebunesc (asa l-au considerat cei din jur care vedeau doar aparentele unei familii perfecte). Sigur ca am trecut la inceput printr-o perioada teribil de grea, mai ales ca s-a suprapus si cu alte situatii de viata dificile, si pentru ca totusi tineam la el si imi parea rau de toata suferinta rupturii, pe care ne-o provocasem si mie si lui, insa acum mi-e mult, mult mai bine, ma simt mult mai impacata cu mine. Spun asta pentru cei/cele care sunt acum in prima etapa, aceea a suferintei.
