Lumea în linii și puncte
Nu sunt cu nimeni. Sunt doar cu mine. A fi cu tine însuți înseamnă a fi cu nimeni. Nu poți avea revelația existenței tale. Dispărând, nu te revendică nimeni. Poți să-ți spui la fel de ușor că exiști sau că nu exiști. În fond, e același lucru: în ambele cazuri, nu te contrazice nimeni.
A fi nimeni. Ți se spune: tu ești, fiindcă eu te-am născut. Sau: Tu ești sora mea. Oricine în locul tău ar fi putut la fel de bine să spună că e sora sau fiica. Dar nimeni nu-ți spune: tu ești, fiindcă ești tu, al tău și cu tine.
Tu ești tu doar atunci când nu ai nevoie de nicio astfel de justificare, când existența ta e atât de reală, încât constituie o justificare de a fi prin ea însăși. Ca atunci când ți se spune: Te iubesc pentru că ești tu. Și pentru că nimeni altcineva n-ar mai fi putut fi tu, în afara ta.
Pentru oricare tu, există un alt fel de te iubesc, și, în această relație, niciun tu n-ar putea fi substituit prin oricare altul: LINII PARALELE CARE NU SE ÎNTÂLNESC NICIODATĂ. E numai o părere că ele s-ar intersecta într-un eu. În fapt, fiecare punct de la capătul fiecărei paralele este metamorfoza altui punct situat aiurea în spațiu. Deci nu există identitate.
O linie este distanța dintre două puncte. Linia este astfel o infinitate de puncte succesive. Prin urmare, lumea este un spațiu nedefinit împărțit în trei coordonate, împăienjenit de linii paralele în permanentă mișcare, care devin, prin mișcare, uneori, și pentru foarte puțin timp, convergente. La un capăt. Automat, dacă două linii inițial paralele devin convergente la un capăt, ele sunt divergente, privite din direcția opusă. Ca să simplificăm, lumea e împărțită în două categorii de linii: paralele și divergente. Cele două grupuri de linii nu au puncte comune în timp. Se intersectează în timp numai liniile diferite.
Foarte rar, ajunge să existe, printr-o coincidență de mișcări browniene, și cel de-al treilea tip de linii, cele convergente, date de relația: te iubesc pentru că ai putea fi tu. În acest caz, punctul comun este tu idealul etern al unui eu nimeni spre care se îndreaptă diferitele euri ce rezultă din metamorfoza unui punct, deci din mai multe puncte diferite în timp și spațiu. (Metamorfoza înseamnă însă schimbare, nu asemănare, nici imitare, nici denaturare, nici evoluție, nici involuție. Metamorfoza este numai atunci când toate punctele diferite ale unui eu converg spre unul singur.)
În afara acestor excepții foarte rare, care să confirme regula, fiecare punct există de obicei numai dacă este justificat de un altul. Dar atunci justificarea este falsă de exemplu, un tu ideal, care poate fi pur și simplu doar o proiecție a ceea ce ar fi trebuit să fie fiica ei, sora lui sau soțul ei - și nu are decât foarte rar aproape de niciodată un corespondent real. De astfel de puncte e plină lumea, dar legătura lor cu celelalte puncte este o pseudorelație, o proiecție, o umbră reciprocă.
De ce există totuși atât de multe astfel de puncte? Pentru ca existența noastră, ca puncte, poate fi dată printr-o justificare exterioară o linie. O linie aruncată în gol, încă de la naștere, spre ceilalți.
Liniile sunt legăturile date de simțurile care integrează toate punctele cunoscute în ansamblul lumii. Justificarea unei linii-legături poate să fie obiectivă linie, sau subiectiva pseudolinie. Orice linie este o legătură reciprocă între două puncte. Dacă legătura nu este reciprocă, avem de-a face cu o pseudolinie. Printr-o legătura reciprocă viabilă, metamorfozele punctelor, care ar putea-o submina, se anuleaza reciproc, precum plus cu minus. Dacă însă ritmul metamorfozei nu este același pentru cele două puncte de capăt, linia nu se va putea menține multă vreme astfel. Dacă nu există reciprocitate, înseamnă că aparenta dragoste sau ură are la celălalt capăt de linie doar un punct imaginar, proiecție care se confundă cu punctul real, fără să colizioneze vreodată într-o linie reală, ci doar într-o pseudolinie instabilă.
Noi - punctele prezente în viață - suntem entități distincte în sistem, indiferent că suntem momentan legate sau nu de alte puncte. Acestea se găsesc întotdeauna la capătul liniilor paralele, la nodul celor convergente sau divergente sau pe traiectul liniilor si pseudoliniilor, invizibile dar latente, potențial prezente în orice moment, oriunde. La trecerea unui punct în absență, legăturile liniile aderente acestuia trec de asemenea în absență, latență, invizibilitate. Dar nu în inexistență dacă am apucat sa existăm.
Deci, dacă lumea în mod vizibil este un păienjeniș, la modul absolut este o infinitate de linii, vizibile sau invizibile la un anumit moment din timp și spatiu, sau cuprinse în aceste linii, alcătuind intrinsec aceste linii, când se află în stare de potențialitate latentă. Astfel, configurația lumii este în fiecare clipă alta. La dispariția oricărei linii sau pseudolinii, punctele cuprinse în aceasta vor fi captate de alte puncte latente în așteptare sau pot fi colizionate de puncte meteorice, rămase momentan în afara oricărei linii. Punctul meteoric este un punct care a pierdut toate liniile și pseudoliniile care îl legau de lume. Un punct complet singur.
Durata de viață a punctelor de orice fel este limitată. Durata de absență dintre două puncte de absență a vieții poate fi zero sau nelimitată. Dacă durata dintre două prezențe diferite este zero, asta nu înseamnă că între cele două puncte există identitate sau continuitate, ci coincidență. Cealaltă prezență se realizează prin trecerea în absență a liniilor prezente și activarea altora noi.
Pseudoliniile pot fi întrerupte de puncte meteorice, dar liniile nu. Stabilitatea este dată de reciprocitate și metamorfoză reciprocă armonioasă. Imaginați un băț aruncat în spațiu, care evoluează în înălțime și distanță. Capetele lui nu vor fi niciodată în coordonate identice, dar sinergice și sincronice. În orice alt caz, bățul (linia) nu ar putea exista.
Inexistența înseamnă moarte pură, fără a fi precedată sau succedată de viață, care nu există în acest caz. NU EXISTĂ MOARTE. Nu există decât viață și inexistența vieții. Termenul iubire, care este pârghia de bază a sistemului lumii din puncte și linii, poate fi extrapolarea unei linii între două puncte ale lumii, numită sentiment.
Singurul lucru care face posibilă evadarea din non-existență este TENDINȚA SPRE ECHILIBRU, cu condiția ca echilibrul absolut să nu se atingă niciodată. Drumul spre, și nu destinația. Mai exact, fuga de dezechilibru, Dezechilibru, în lumea de linii și puncte, înseamnă vulnerabilitate față de punctele meteorice și imposibilitatea de a-ți alege celălalt capăt. Rămâne doar probabilitatea mai mare sau mai mică de a te lăsa ales.
Ce ar însemna echilibrul absolut, chiar și numai într-un singur punct dintr-o linie a sistemului decât înghețarea treptată a lumii în perfecțiune? Între cele două extreme, lumea = LINIA DINAMICĂ tendința spre echilibru și interdicția irevocabilă de a-l atinge. Linia = infinitatea de puncte-euri diferite, având totuși scop unitar.
N-am pornit de la un adevăr spre a demonstra o ipoteză, ci doar am imaginat o lume fantastică de linii și puncte. Iată de ce și fantezia este o regulă a jocului de a trăi. Iată de ce în fiecare dintre noi există și o reciprocă în oglindă a punctului real: CONȘTENITZAREA faptului că existăm. Și ca eu, nu doar ca tu. Fără de acest antipunct, orice punct este nul, lipsit de capsula realității. Cel mult, proiecția unui eu străin, dacă nu un stingher punct meteoric.
O regula ar putea fi faptul că UN DUBIU ÎNSEAMNĂ O SCHIMBARE A STĂRII DE FAPT A PUNCTULUI PE O LINIE. Începi să te îndoiești de realitate atunci când aceasta este mai puțin puternică decât imaginarul, ceea ce înseamnă că în acel moment are loc o schimbare a reciprocei punctului tău în oglindă (a celuilalt capăt). CREDE ȘI ȚI SE VA ÎMPLINI.
