Cred ca sunt pe cale sa aduc in constienta un lucru teribil de trist, vazut de-aproape. Adevarul este ca desi eu pot si probabil multi dintre noi putem sa vorbim despre obiectivele pe care le-am atins si pe care le mai avem de atins, constat ca nu stiu (cel putin eu) sa fac un lucru simplu: Cum traim
intre obiective? Cum am putea trai
fara obiective?
Totul ne pregateste pentru excelenta si performanta, pentru cucerire si vis, nimic insa nu ne pregateste pentru viata sine qua non, viata insasi. Si tristetea este ca nu numai ca nu ajungem toti in varful care ni se arata cu degetul, ci majoritatea suntem obligati pe urma sa uitam tot ce-am invatat si sa ne descurcam traind.
Nu sunt doar texte... Am vrut sa fac studii, le-am facut, am vrut sa am o casa, am avut-o, am condus o masina, am facut o meserie, am avut o familie, am ajuns la un anumit nivel de cunoastere, am creat ce-am vrut, am visat ce-am vrut, am vazut o parte din lumea larga... Dar niciodata nu am reusit sa ating acel climax de la care sa nu mai vreau sa plec, sa stiu, sa incerc altceva, sa creez in continuare. Sau
in care sa reusesc sa fac toate astea fara sa schimb nimic. Uneori imi imaginez cum ar fi sa reusesc
sa traiesc pur si simplu, aici si acum. Nu acesta e scopul pentru care ar trebui sa ne fixam si sa atingem obiective?! Si totusi, nu reusesc nici macar sa-mi imaginez cum ar putea fi. Apropos de
constienta si acceptare... cum ar fi "doar" sa traiesc?!
