O seara adanca si calma, s-a asternut peste colbul maidanului din fata casei. Priveam pe fereastra deschisa cum copii se imprastiau spre case, grabiti de indemnurile parintilor. O oboseala placuta imi inundase corpul, obrajii imi ardeau inca, in timp ce mintea imi ratacea inca pe potecile din Dos. Acolo ne adunam toti copii de pe strada; era doar locul nostru. Nimeni nu ne deranja acolo: nici parintii, nici vecinii, rar doar mai aparea cate un ratacit in cautare de momeala pentru pescuit. Ce loc minunat si prietenos! Daca as mai putea sa-l refac si macar pentru o clipa, pt a mai putea odata pasii prin el! Placi mari de beton i-au acoperit potecile, in timp ce lacurile au fost secate si transformate in platforme si depozite. Un peisaj macabru, schele ruginite, pomi uscati, garduri paraginite, asta a ramas acum din Dos. Opera si efect al socialismului desantat si megaloman.
Asezata la periferia Sibiului, langa una dintre fostele porti de intrare in cetate, aceea a Turnului, linistita, cu case mici, zugravite in culori pastelate, strada copilariei mele era pe-atunci atat de plina si animata! Acum trec grabit cu masina, in drum spre parinti, dar nu mai vad nici un copil. Nimeni pe strada. Doar vuietul masinilor si a camioanelor. Printr-un loc in care treceau cel mult doua – trei pe zi. Campul din fata casei acoperit atunci de o iarba inalta si flori de camp, acum este un imens santier inestetic si suparator privirii. Doar curtea a ramas aceiasi: cu caisi, visni si lilieci. Si cu parintii in pragul casei, asteptandu-ma.
Dintre toti copiii cu care mi-am petrecut zilele acelea minunate, doar doi - trei au mai ramas sa locuiasca acolo unde s-au nascut. Restul s-au imprastiat in lume; nu ne mai vedem, rar cand mai aflam caate ceva unul de altul. Si cand imi amintesc ca la focurile pe care le aprindeam in Dos, la care frigeam porumb si coceam cartofi, in atmosfera aceea de apropiere devotata, ne juram prietenii si fratii pentru toata viata! Cum ne-a schimbat in indiferenti viata, cum ne-a facut sa pierdem acea inocenta, naturalete si camaraderie neconditionata! Locurile s-au schimbat si odata cu ele si noi. Timpurile ne-au indepartat, au creat bariere, unele date de drumul urmat de fiecare in viata, altele de modul in care am progresat educational, altele generate doar de infirenta...
Imi amintesc cand terminasem facultatea, incercasem o reapropiere invitand pe cei care ramasesera mai apropiati de casa. A fost un esec, am ajuns sa ne certam, sa ne reprosam si am plecat suparati unul pe celalalt. Tin minte ca atunci am fost tare afectat de ce se intamplase in curtea parintilor cu prietenii mei. Desi am mai avut impulsuri de a incerca din nou sa ne intalnim, am renuntat preferand sa raman doar cu amintirea clipelor frumoase, sa nu risc un nou moment care sa anuleze si mai mult din efectul nostalgiei.
De ce nu putem ramane copii, de ce nu putem ramane curati si prieteni? De ce trebuie sa crestem, de ce trebuie sa ne transformam in niste adulti morocanosi, suspiciosi si retrasi? Cand ar fi atat de simplu sa continuam sa traim ca si copii, cu ciorapi treisferturi si sandale decupate?
