Monah la Stanisoara
Am cunoscut Manastirea Stanisoara cu ani multi in urma, eram in liceu atunci si organizasem impreuna cu un prieten o excursie acolo. Din 3-4 cati fusesem initial, am ajuns sus vreo 30...A iesit o petrecere, care a ajuns pana la cancelaria Liceului Gh. Lazar, unde invatam mai toti care fuseseram pe Cozia. Greu si cu note scazute la purtate s-au stins ecourile minunatiilor ce le-am facut pe-acolo...
Manastirea era atunci de maici si exista o toleranta mare in ceea ce-i privea pe cei care doreau sa se cazeze la Stanisoara. Lucrurile s-au schimbat intre timp si manastirea a devenit loc de rugaciune si salas doar pt calugari. Care sunt foarte exigenti cu cei care doresc sa le treaca pragul. Nu mai poti innopta acolo, decat daca participi la rugaciunea de la miezul noptii. Sunt acum vreo cinci-sase calugari acolo, care traiesc simplu, ca acum o suta de ani. Curtea este ingrijita, dar nu in exagerarea celor de maici, seamana mai degraba cu un loc de refugiu si de linistire. Langa au o adevara gospodarie: vaci, gaini, tot felul de oratanii. Ma uitam si ma gandeam la diferenta dintre aceasta manastire si cea de la Barsana, din Maramures. Care aduce mai degraba cu o resedinta nobiliara. Cu un conac. In nici un caz cu locas de rugaciune. Aceea bogata, cu curtea si pridvorurile pline de flori. Superingrijita, lucitoare si fastuoasa, aceasta simpla, cazona chiar.
Coborasem de pe stanca unde se afla poate cel mai fermecator loc din zona, Gradina Zanelor, acolo unde pe inaltimea stancilor infloresc lalele salbatice si irisul de padure. Era cald si efortul unui urcus si coboras de cateva ore isi arata efectele. Stateam cu totii trantiti pe jos si ne racoream cu niste apa de izvor. Un calugar astenic, a coborat scarile bisericii si a venit pana langa noi. S-a oprit, ne-a privit cum zaceam obositi in iarba si ne-a intrebat daca nu vrem o ciorba. Nu doar oboseala si setea ne razbise, ci si foamea. Asa ca am acceptat imediat, mirati de milostivirea monahului. Ne-a invitat in sala lor de masa, un loc de asemenea simplu cum era totul in jur, dar curat si primitor. Ne-a indemnat la masa cu un paharel de rachiu si pana sa-l bem, un alt calugar sosea cu niste castroane cu ciorba aburinda. Si apoi nu s-a mai oprit: ne-a adus oua fierte de casa, placinta cu cartof, fasole scazuta. Toate bucatele gatite taraneste, cu gustul acela care doar mancarurile gatite la foc de lemn il au. La sfarsit un pahar de vin rubiniu, rece si fructos. Nu puteam decat sa multumesc lui Dumnezeu si prietenului meu Pavel ca trecusem pragul manastirii! Oamenii aceia ne-au dat mancare cu toata placerea milostiveniei, au rupt de la ei sa ne ofera noua, unor drumeti oarecare. Ce lectie de credinta, ce lectie de gazduire, ar fi pentru cei de la Barsana, acolo unde, o calugarita ingrijita, ferchezuita toata, cu o figura si aer de ghid plictisit, nevoit parca sa repete a o suta oara in acea zi, aceiasi poezie, cu un aer afectat turuie ceva despre istoria moderna a manastirii. Si care abia asteapta sa scape de un grup, pt a se refugia inapoi la racoroare! Monahul asta de la Stanisoara, plin de har si de invatatura, ne-a transmis, imbracate intr-o frumoasa poveste, lucruri pe care pana acolo nu le auzisem niciodata....Am parasit locul cu parerea de rau ca nu pot ramane mai mult, dar cu bucuria ca am reintalnit acel loc si am cunoscut monahul manastirii.
Stanisoara a fost unul dintre putinele locuri in care am simtit efectiv ca ma incarc, ca simt o altfel de prezenta in preajma....Nu doar pe cea a monahului...
