Printre loleImi plac comunitatile mici. Unde lucrurile se intampla incet si cunoscut. Intr-o lume ce parca intra in causul palmelor. Si incape intr-un degetar. Unde cei deun leat s-au jucat impreuna, au fost la scoala in aceleasi banci, s-au gasit perechi intre ei, au copii de-o varsta, au aceleasi povesti de nu stiu cati ani si poate desi n-a trecut vreo saptamana fara sa se vada, cand se intalnesc nu se mai opresc din vorba, de parca cine stie ce noutati ar avea sa-si spuna! Unde vecinii vorbesc peste gard sau la banca din fata portii, unde si cainii se cunosc intre ei. Si unde ai zeci de veri, verisoare, matusi si unchesi...
Este un mic univers, inchis intre niste drumuri, miristi si paduri.
De cate ori trec prin cate un sat, prin cate un orasel, incerc sa-mi inchipui cum e viata acolo. Si tare mi-as dori sa fiu si macar musafir, sa pot intra in intimitatea lor. Sa simt pentru cateva ore, ca fac si eu parte din comunitatea aia mica a lor.
Am trait sentimentul asta de cateva ori. Odata in Germania, am nimerit la un fest dintr-un sat bavarez. Toata lumea iesise cu oalele si cratiti in strada. Pregatisera tot felul de improvizatii de plite si grilluri si gateau varza de aia dulce de-a lor, frigeau carnati albi si beau bere impreuna, radeau, povesteau, cantau. Curiozitatea m-a dat jos din masina si am luat-o la plimbare pe strazile satucului. Casele aratau superb. Cu flori superbe la balcoane si in fata, de dadeau efectul unei adevarate revarsari cromatice. Nu mai stiam la ce sa ma uit si sa admir.
Am trait sentimentul asta de comunitate mica si azi la Fuga Lolelor la Agnita. Ajunsesem de dimineata cand incepeau sa se formeze grupele de lole, pe vecinatati, ca pe vremea sasilor. Palcuri de copii si parinti se adunau, formand unele mai mari. Le-am insotit de aproape pe strazile Agnitei, pana unde s-au unit toate grupurile. O veselie, fara margini. Isi scuturau talangile, plesneau bicele, se bucurau de admiratia sutelor de curiosi de pe margini. Din clesti imensi de lemn, ofereau copiiilor si celor care insoteau alaiul, gogosi aurii pudrate cu zahar. Mandrii de costume si de importanta rolului de lola, paseau in muzica fanfarei, salutand vecinii si prietenii de pe margini.
Am mers si eu dupa alaiul asta pret de vreo jumatate de ora, simtindu-ma parca de-al lor, un agnitean. M-am oprit atunci cand lolele, in cel mai important al zilei, au poposit in fata primariei. Unde se adunase toata Agnita sa vada fuga. Cercul comunitatii s-a inchis acolo in jurul lolelor si noi toti ceilalti am ramas in afara. Era sarbatoarea lor si chiar daca radeam impreuna cu ei, chiar daca am fost o ora de-al lor, simteam ca locul nostru este in afara. Am lasat in urma vacarmul de talangi, pocnituri de bici si urale hiu-rei, trecand podul spre biserica evanghelica.La plecare am luat si eu o bucata din bucuria lor si am adus-o acasa. Rad si acum.
