Autor Subiect: Valorificarea experienţei individuale ca formator  (Citit de 4842 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 13226
Valorificarea experienţei individuale ca formator
« : Luni, 18 Februarie 2013, 18:25 »
Valorificarea experienţei individuale ca formator

Formare şi educaţie
Dezvoltarea, prin formare continuă, nu numai a competenţelor de specialitate, dar şi a capacităţilor personale de a învăţa si de a valorifica personal aceasta experienţă, este un concept relativ nou, întâlnit mai ales în formarea adulţilor.

De fapt, mai mult decât transmiterea de cunoştinţe si formarea de deprinderi, acesta este un proces interactiv şi flexibil de acompaniere. Ceea ce diferenţiază experienţa individuală produsă de acest tip de formare faţă de rezultatul educaţiei clasice este faptul ca aceasta este valorificată reciproc, de participanţi, dar şi de formator, sau mai mult, multidirecţional, în aşa numitele comunităţi de practică.
În acest caz, formatorul este un facilitator, transmiţând celorlalţi din experienţa proprie învăţată sau intuitivă, tehnici verificate, explicite, aplicate în mod conştient, de a învăţa şi de a se dezvolta individual prin acest proces.

Formare şi psihologie
Noţiunea de formator, care a înlocuit-o astăzi pe aceea de profesor în domeniul formării continue adulţilor, a fost intuită de Carl Rogers, psiholog american.
Teoria şi metoda sa a plecat de la o idee originală şi controversată asupra naturii umane : Rogers considera că fiinţa umană dispune de o capacitate intrinsecă de a se “autoactualiza”, care, odată facilitată să se elibereze, îi permite să-şi rezolve singură problemele. Astfel, mai degrabă decât a acţiona ca un expert care să identifice în mod ştiinţific problema şi să impună soluţia, mentorul trebuie să fie capabil de atitudini care s㠓elibereze” acest potenţial la celălalt. După Rogers, este suficient ca mentorul să fie sincer şi să-l accepte pe celălalt fără rezerve, dând dovadă de înţelegere şi de sensibilitate faţă de el.

Ideile lui Rogers au o origine destul de logică : născut într-un mediu rural, cu o pasiune nedezminţită pentru natură, creştere, germinare, convingerea sa este că individul va acţiona implicit spre binele sau, atâta timp cât nu va fi obligat să se conformeze unor factori exterieuri naturii sale (profesori, părinţi, terapeut, societate etc.).

Aceeaşi concepţie asupra naturii umane a inspirat şi scrierile ulterioare ale acestuia în domeniul educaţiei : Carl Rogers afirmă că elevul poseda în el entuziasmul şi motivaţia necesară, iar exprimarea manifestă a acestora ţine doar de capacitatea profesorului de a le “elibera”.

În 1942, Rogers lansează oficial noua sa concepţie în “Counselling and Psychotherapy”.
În 1951, având în acelaşi timp experienţa de profesor universitar, publică lucrarea “Client – Centered Therapy”, în care lansează pentru prima dată ideea de “învăţământ centrat pe student”, pe baza paralelismului cu noul sau concept psihoterapeutic.
La acea ora, aceasta teorie nu putea suscita decât dezaprobarea specialiştilor, obişnuiţi ca pacientul să aibă nevoie de ei şi să se supună necondiţionat metodelor şi tehnicilor psihoterapeutice.
Aceasta nu a făcut decât să repună, cu curaj, sub semnul analizei, practicile autoritare în vigoare la acea dată şi caracterul unidirecţional al relaţiei psihoterapeut – pacient. Iar prin extrapolările sale pedagogice, şi relaţia profesorului / educatorului / formatorului cu discipolii săi.

Carl Rogers a început să aplice această concepţie la universitatea unde preda, punând accentul pe învăţarea prin experienţă şi cerând studenţilor lui să determine ei înşişi orientarea şi conţinutul cursurilor sale.
În concepţia lui, elevul ştie mai bine decât mentorul ceea ce ar fi important pentru el să înveţe şi să valorifice ca experienţă personală. Rolul maestrului este de a crea o atmosferă favorabilă învăţării, de a defini şi transmite cât mai clar obiectivele acesteia şi de a căuta tot timpul să stimuleze reacţiile participanţilor şi să-i motiveze să le atingă.

Privilegierea atitudinilor în locul tehnicilor, poziţia de “non-directivitate” a formatorului, în favoarea punerii în comun şi valorificării experienţelor individuale, definesc astăzi rolul formatorului mediator sau al formatorului animator din modelele moderne de formare continuă a adulţilor (Kolb, Lewin, Argyris si Schon).

Formare si evoluţie
Punerea în comun a bagajului de cunoştinţe, competenţe şi valori personale ale fiecărui membru al unui grup, transformarea constrângerilor în provocări (experienţe anterioare restrictive, personalităţi extreme, stiluri eterogene de învăţare) reprezintă capitalul cel mai important al unui grup.

Este nevoie aici şi de asumarea unor riscuri personale, cum ar fi incertitudinea dată de responsabilitatea colectivă în îndeplinirea obiectivelor grupului, care poate fi una din cauzele destrămării grupului.

Făcând o comparaţie îndrăzneaţă, modelul comunităţilor de practică poate fi asemănat modelului de simbioză din teoriile evoluţioniste. Simbioza a fost practic, la începutul apariţiei vieţii, o fază intermediară în trecerea de la organismele unicelulare la speciile complexe de astăzi.
Orice evoluţie implică schimbare şi, la nivel de individ, orice schimbare întâmpină o rezistenţă naturală, datorată instinctului de autoconservare. Evoluţia acţionează însă la nivel de specie, deci, continuând analogia, la nivel de grupuri de indivizi. Când această evoluţie nu a mai fost posibilă la nivel unicelular, “individual”, a fost nevoie de “punerea în comun” a avantajelor evolutive a două sau mai multe specii, dar şi de a face “concesiile” minime necesare pentru a respecta identitatea genetică a fiecărei specii şi “instinctul de conservare”.

Individul, ca membru al unui grup, trebuie îndrumat să găsească calea de mijloc : a respecta valorile grupului şi a se supune constrângerilor necesare îndeplinirii unor obiective comune, rămânând în acelaşi timp în armonie cu sistemul propriu de valori, fără să fie nevoie să recurgă la compromisuri generatoare de conflicte (interioare sau cu alţi membri ai grupului).

Mai mult decât atât, pentru ca grupul să fie eficient şi să acţioneze într-adevăr ca o comunitate de practică, rezultatele trebuie să fie percepute de fiecare membru al grupului ca superioare celor obţinute în cazul în care această experienţă ar fi avut loc individual. Să constituie astfel o evoluţie, profesională, dar şi personală.

Concluzii

Pentru a valorifica experienţa individuală a membrilor grupului, formatorul are rolul de  :
•   A identifica nevoile particulare de dezvoltare ale membrilor grupului, în funcţie de experienţele lor individuale anterioare şi de obiectivele formării
•   A seta aşteptările participanţilor şi a “trezi”, prin modele personalizate de învăţare, motivaţia acestora
•   A crea mediul de învăţare propice pentru ca experienţele individuale să fie exprimate şi partajate
•   A acompania şi „consilia” participanţii, prin tehnici şi metode de învăţare, în a-şi reformula şi valorifica ei înşişi această experienţă, mulată pe valorile personale şi cunoştinţele lor anterioare.

Resurse web :

www.swslim.org.uk
www.cariforef-mp.asso.fr
www.afpalim.tm.fr
www.lise.curs.fr
www.capaf.org