Povestea de primavara a unui mesteacan Gigi Cindea 02.03.2013
Iubesc primavara. De fapt iubesc tot ce are puterea de a renaste si de a imprastia optimism. Veseli, tristi, ursuzi, exuberanti, posaci, toti avem nevoie de primavara.
Iarna s-a sfarsit. E un inceput cald de martie, zilele sunt deja mai lungi, razele soarelui poposesc mai mult in gradina din spatele casei. In fiecare dimineata ies, sa vad ce a mai rasarit, care dintre pomisori a mai imbobocit. Mai intai s-au ivit, timizi si parca neincrezatori, din pamantul inca rece, toporasii. Apoi sute de varfuri verzi au explodat din bulbii de lalele si narcise, au spart bulgarii de tarana si acum se lafaiesc in soarele primavaratec. De vreo sapatamana pamantul s-a patat de culorile toporasilor: albi, galbeni, mov. Peste noapte stau inchisi, apoi, cum rasare soarele, incep pe rand, sa se deschida. Si pana seara tarziu, urmaresc astrul datator de caldura, pana cand acesta se ascunde dupa cladirile din jur. De parca ar vrea sa-i soarba toata razele si sa le tina captive peste noapte in cupele lor.
In fiecare zi trec pe langa el, fara sa-i dau atentie. Inca nu e timpul lui. Doar inspre mijloc de prier ii ies frunzele. Atunci, in doar cateva zile, coroana i se coloreaza intr-un verde crud, cum doar natura are in penel. Azi insa l-am privit. O raza jucausa, iesita printre nori, l-a atins, parca gadilindu-l. Si-a miscat coama de ramurele subtiri, cred ca a simtit si el fiorul primaverii. Dupa o iarna lunga si rece, petrecuta intre nameti, incepe sa se dezmorteasca.
Bruma de dimineata, incepe sa se duca si pamantul scoate un abur, ce se ridica in norisori mici. Il privesc prin boare. Ramurile ii lucesc, mladiindu-se usor, spre varf. Domina gradina. Si parca mai ieri l-am adus aici. Era un mic vlastar, cand l-am gasit pe dealul din spatele pensiunii. L-am scos cu grija, l-a plimbat pana aici si l-am sadit. Un an a stat. Apoi din radacina a pornit un alt lastar. Care a tot urcat, umbrindu-l pe primul. L-am lasat apoi singur. Mi-am zis ca o sa-i fie mai bine. Si asa a fost. Acum trei ani era cat mine, acum este de vreo douazeci de picioare. Eu un copac de toata fala.
E favoritul vrabiilor. Toata ziua stau acolo si sporovaiesc, in timp ce-si incalzesc aripile la soare. Cred ca ii place compania lor. Sau macar s-a obisnuit cu precupetele astea gurese, care mereu au cate ceva de impartit. Vara este gazda unei familii de mierla. Vin atrase de gazonul umed si topaind de-a lungul si de-a latul, cauta ceva. Asculta pamantul. Se opresc. Si dintr-o data le vezi implantandu-si ciocul adanc. Si incep sa se lupte cu cate o rama, pe care o trag usor, afara. Nu o inghit ci o tin in gusa. Cand aduna 3-4 zboara spre cuibul aflat in vecinatate, sa linisteasca fapturile mici cu ciocuri deschise. Cand e cald stau in copac, de multe ori le-am vazut picotind acolo. Ma cunosc, vin de cativa ani si ma lasa sa ma apropi la doar cativa pasi de ele.
Trupul lui, alb si scorojit este acum tern, iti da senzatia a ceva care sufera. Dar dupa ce infrunzeste, contrastul dintre verdele deschis si alb da o senzatie miraculoasa de linistire. L-as privi ore in sir.
Mi-e teama ca o sa vina un moment cand o sa fie batran si prea mare. Cand o sa-si piarda farmecul de copac tanar si zvelt. Cand o sa fie plin de noduri, iar crengile o sa-i devina negre, pline de crapaturi. Cand o sa-mi vina greu sa-l privesc in sus. M-am obisnuit cu el aici, aproape de mine, de pamant. Sa trec pe sub, sa ma las mangaiat de crengile care coboara. De fapt mai e mult pana atunci. O sa fim amandoi batrani si poate ca asa o sa-i privesc altfel uratenia varstei.
Astept sa-l vad iar imbracat in verde si sa ma bucur de umbra lui. Trec pe langa el si ii ating scoarta moale ce se desprinde de pe trunchi. S-a scuturat un pic. Mi-a simtit oare mana?
