Premonitiile unui emokid Articol primit de la Anonyma
Într-o zi voi părăsi această casă şi această viaţă. Va fi trist, va fi dureros de-a dreptul, dar va veni timpul când voi fi liberă. Când voi putea să scriu aici, în continuare, să public, să desenez, să expun, să traduc, să cânt sau să joc pe o scenă de teatru. Va veni o zi când voi reuşi să ignor moartea care mă înconjoară, sarcinile şi datoriile, ceea ce se cuvine sau nu se cuvine să fac.
Şi cred că atunci mă voi putea privi, printre toti cei din jur, ca aceea ce sunt de fapt : un om ca şi ei. Când maşina decapotabilă (nu neapărat nouă şi nici scumpă) va rula pe o autostradă interminabilă şi asfaltul va fi înghiţit şi renăscut în spatele ei, mă voi întoarce să privesc acel drum renăscut şi voi striga : Yahoooooooooooooooooooooooooo !!! Şi voi râde de problemele existenţiale de-acum.
Nu ştiu când va fi acea zi. Dar mă pregătesc pentru marea purificare prin durere. Şi ştiu că într-o zi nu îl voi mai vedea pe soţul meu, drag acum, că nu voi avea niciodată de la el puiuţul meu, că va trebui să plec din această casă, din această familie şi dintre aceste lucruri aşa cum am venit : adică fără să iau nimic cu mine. Decât pe mine însămi, cu toate amintirile, din ce în ce mai multe şi mai grele.
Intru uneori într-un fel de stare de urgenţă, într-o febră a acumulării. Vreau să cumpăr, să am, să fac, să adun, ca un animal atunci când simte iarna venind. Ca şi când de mâine ar fi potopul. Dar ce fac PENTRU MINE în ultimul timp ? Pentru sănătatea mea, pentru hrana mea sufletească sau măcar pentru aspectul meu fizic. Nimic. Absolut nimic. În schimb, am făcut tot ce am putut din ceea ce trebuia să fac : pentru slujbă, pentru soţ, pentru părinţi, socri, frate, pentru gospodărie etc. La ce bun ?! Cine se mai gândeşte la mine dacă eu nu mă gândesc ? M-am trimis într-un colţ de memorie, acela care rămâne mereu în subconştient şi de care nu-mi aduc aminte niciodată în viaţa de zi cu zi. Simt nevoia să scriu acest lucru. Simt nevoia să las o urmă, ca şi ultimul mesaj al unui sinucigaş. Nici nu mai ştiu exact cum se scriu corect gramatical unele cuvinte, trebuie să mă opresc un moment şi să-mi aduc aminte. Ştiu doar ceea ce trebuie, doar acele lucruri pentru care alţii mi-au programat viaţa.
Nimic nu va rămâne aşa cum este acum. Nimic din mine, din viaţa mea, din ceea ce mă înconjoară. Şi mă limitează. Ce-o să mă fac cu atâta libertate ? o să mă întreb atunci. Cum o să-mi fac faţă mie însămi, astfel încât să rămân în lumea reală şi să n-o iau razna ?
Presimt acut acel hop, peste care nu mai ştiu nimic, nu mai vizualizez nimic. Ca şi când ai vedea un pisc, după care ştii că există şi altceva, dar nu poţi şti ce până nu-ţi faci curajul şi puterea de a urca din prăpastie până în vârf.
Altfel, n-o să ştiu niciodată ce este acel altceva !! Şi nu vreau să fac toată viaţa ceea ce trebuie şi să nu urc niciodată pe acel pisc, din simplul motiv că în prăpastie fiecare colţişor îmi este familiar până la banalitate şi pentru că ceea ce e dincolo ar putea să mă doară.
Dar cred că trebuie
cel puţin de un meteorit care să-mi spulbere prăpastia, mai întâi, fiindcă singură nu voi urca niciodată pe acel pisc.
Întotdeauna mi-am depăşit limitele spun eu. Da
limitele lumeşti, limitele unei pietre sau ale unui dâmb din aceeaşi prăpastie. Sunt în stare să mă transform în nici nu te aştepţi ce, ca să fac acest meschin efort de autodepăşire. Dar niciodată atât de mult încât să trec dincolo. Fiindcă ÎMI ESTE FRICĂ.
De aceea, ceea ce mă va duce dincolo va fi un val care mă vă durea. Care mă va rupe din tot ceea ce îmi este cunoscut şi drag şi, deci, important acum. Ceva ce multă vreme nu-mi voi putea accepta.
Nu ştiu încă dacă acea durere mă va duce spre ceva mai bun sau mai rău. Cert este că va fi altfel. Nu ştiu încă, ŞI MI-E FRICĂ DE ACEASTĂ NEŞTIINTĂ, de ceea ce-ar putea fi dincolo de pisc.
Ia, Doamne, crucea asta de la mine îmi vine să spun cu laşitate. Dar am o satisfacţie ascunsă (masochistă ?) că, în sfârşit, îmi voi purta crucea. Şi aş vrea, Doamne, să nu fie nevoie de atâta durere până acolo
S-a făcut deja două noaptea şi de ore întregi mă străduiesc să adorm, fără succes. Este oribil de cald, îmi simt gura uscată şi
am realizat ceva nu prea plăcut : balonările, durerea de spate, insomnia în ciuda oboselii, bulimia, starea de lehamite psihică şi absenţa dorinţei de a crea, toate au revenit.
Datorită aceloraşi interminabile discuţii: nu eşti nimic daca nu ai bani, ai făcut ceva, dar pe ansamblu tot mai nimic nu înseamnă, eu m-am saturat de tine, lasă-mă cu ale mele si tu rămâi cu visele tale si o să vezi tu
etc. Iată ce condiţionează libertatea mea. Fervoarea mea. Bucuria mea de a trăi. Sănătatea mea. Tartorii de care mă las torturată de bună voie, pe care îi las să-mi controleze viaţa. Pentru care trebuie să-mi joc rolul
De fapt, nu e vorba decât de unul singur, sub forma diferitelor sale surse: banii. Ceva stă să explodeze în mine, în aşteptarea deşteptării.
De mâine, o să încerc să mă autosugestionez că pot fi din nou un copil. Copiii, atunci când se joacă, îşi pot trăi rolul la fel de firesc ca şi cum ar fi real, deşi sunt conştienţi ca e doar imaginaţie. Ce mi se poate întâmpla, deci, dacă continui să-mi impun să fiu îndrăgostită de viaţă? Şi dacă mă încăpăţânez să trăiesc fervoarea acestui joc ca un copil? Ce mi se poate întâmpla atâta timp cât nimeni nu ştie şi atâta timp cât jocul nu devine real? Unul din rezultate, pe lângă minunata senzaţie de libertate (senzaţie sau numai iluzie?), ar putea fi să mă imunizez la problemele si cerinţele tartorilor mei.
Deşi ei ţin la mine. Dar nu mai am suficientă putere să suport eşecurile şi bucuriile lor egocentrice şi să mă implic în ele, unidirecţional. Problemele tale sunt problemele tale, dar problemele mele sunt problemele noastre. Cam aşa ceva. Asta este, din păcate, ceea ce îmi mănâncă, zi de zi, weekend de weekend, energia pozitivă. De aceea am tot felul de reacţii neuro-vegetative inexplicabile, printre care şi lipsa de randament din ultima vreme
spre deosebire de vremurile fericite când scriam rapoarte şi proiecte dintr-o suflare.
Astăzi mi-am pierdut acea sclipire, trag din nou de mine să scriu un plan de comunicare, fiindcă am din nou acea presimţire că nimic nu are rost, fiindcă oricum e numai o hârtie în plus si nimic nu se va pune în aplicare, fiindcă oricum mâine va fi la fel ca azi şi aşa mai departe... Aş putea, bineînţeles, să învăţ sa spun NU, indiferent de consecinţele pe care le-ar avea acest lucru. Sau să fac exact ceea ce FAC mâncătorii timpului meu şi nu ceea ce îmi SPUN ei să fac: adică exact şi exclusiv ceea ce vreau eu, fără ca nimeni să mă poată împiedica.
Fiindcă dacă nu mi se acceptă o cale de mijloc si nu am încotro, in extremis, mi-ar fi mult mai bine dacă aş alege să-i dau naibii pe alţii, decât sa mă las eu băgată până-n gât în rahaturile lor... Asta e, pe cine nu-l laşi să moară (în sufletul tău, atunci când e cazul, când rostul de a fi împreună a murit), nu te lasă să trăieşti, ci continuă să-ţi stoarcă toată energia într-o direcţie pe care nu ţi-o doreşti.
Incapabili de a trăi prin ei înşişi, ei mă parazitează, hrănindu-se cu energia mea.
Ce e de făcut de-acum? Punem un pariu cu stimabila Joie de vivre? Fiindcă altfel nu am nici o şansă să scot ceva concret din mine pentru acel plan de comunicare
Trebuie să mizez doar pe mine. Aceia care nu reuşesc să fie fericiţi prin ei înşişi, nu-i pot face nici pe alţii fericiţi. Şi uite-aşa se duce dracului serviciu şi familie
nu mai pot, psihic vorbind, să le mai ofer nimic, tocmai fiindcă sunt prea sătulă de câte prinoase le-am adus până acum, şi
nimic ! Am constatat că am făcut orice pentru familia mea, iar la serviciu am devenit workoholică, în afară de ceea ce trebuia să fac.
Era atât de important şi de indispensabil ce pretindeau ei ?! Şi nu cumva ar fi contat mai mult altceva? Nu cumva era mai bine să ne simţim bine împreuna pur şi simplu, oriunde ne găseam si indiferent cum ne câştigam pâinea ?! Ce-o să mai urmeze acum? Proiecte, amenajări, imobiliare, promoţie la cabinet, leasing la maşină ? Sarcină prin implant ? Şi eu ?!?
De ce i-ar păsa cuiva de mine? Cine sunt eu? Părinţilor mei le pasă de fiica lor, lui Puiu îi pasă de puiul lui, şefilor nu le pasă nici măcar de angajatul lor, ci de imaginea şi puterea lor asupra angajatului lor. Dar cui îi pasă de MINE?!
Mie îmi pasă de mine ?! Am dormit 5 ore din ultimele 24, uit să mănânc, mi-e frică să adorm. Deprimată? Fumez în disperare, amân la infinit ceea ce e pentru mine şi mă surmenez până la autodistrugere pentru
alţii? La ce bun? Îmi pasă de mine? Sau numai de imaginea propriei mele vanităţi? Atunci de ce le-ar păsa altora?
Asta o să mă înnebunească într-o bună zi şi simt că nu mai pot evita multă vreme ziua aceea.
Azi e ziua morţilor, 1 noiembrie. Probabil a morţii tuturor personajelor pe care le-am interpretat cu succes pentru alţii până acum: fiica perfectă, soţia ideală, angajata model.
În curând ele vor dispărea şi din viaţa reală, aşa cum în lumea mea interioară tocmai au murit
Am încercat doar să fiu EU
şi tocmai asta îi revoltă pe alţii.
Dintr-o dată, orice aş face, pentru ei nu mai este suficient. După ei, eu tocmai încep sa-mi dau arama pe faţă şi să-i surprind cu răutatea mea acumulată incremental. Am devenit spun tartorii mei un specialist în tot ceea ce fac alţii, mai puţin în ceea ce fac eu şi
Dar vorba lor oare chiar ştiu să fac ceva?
Ca să nu mai spun că sunt şi anarhista
Dacă nu aţi fi orbi şi surzi şi superficiali şi indiferenţi şi indolenţi şi aroganţi şi egoişti şi răutăcioşi şi răzbunători şi insensibili şi frustraţi şi complexaţi, ar trebui să vă daţi seama că furtunile astea nu izbucnesc din senin în jurul Întunecimilor Voastre
decât atunci când invadaţi peste măsură, involuntar sau din nepăsare, spaţiul vital, în cel mai larg sens, al celor de lângă voi.
Ascult o melodie cu ochii închişi... e atât de târziu, mi-e sete, mi-e somn, faţa îmi este tumefiată de plâns.
Ascult această melodie şi-mi aduc aminte de acele fiinţe din azilurile de bătrâni, deshidratate, emaciate, demente, care vegetau ascultând o melodie de nu ştiu câte ori, obsedant, si ale căror simţuri confuze începeau să facă asocieri, şi, dincolo de ordinea firească a lucrurilor, amintirile începeau să dicteze simţurilor, şi melodia începea să semene pentru ei cu altceva, cu ceva din trecutul lor. Şi astfel, aceeaşi melodie evoca diferitelor fiinţe prostraţie sau disperare sau furie sau zâmbet...
O clipa, mi s-a părut, ascultând această melodie, că şi eu eram una dintre acele fiinţe
Şi chiar încercam o oarecare frustrare fiindcă nu reuşeam să-mi amintesc ceea ce ar fi trebuit să-mi amintească melodia... Mă străduiesc deci acum să-mi întipăresc aceasta melodie în minte şi să scriu aceste gânduri înainte de a fi prea târziu, înainte de a începe să uit. Pentru a nu-mi lăsa amintirile sa dicteze simţurilor, peste ani, când va veni ziua şi când voi citi aceste rânduri. Nu trebuie să uit sa fiu EU. Nu trebuie să uit să fac ceea ce simt că trebuie să fac. Până nu devine prea târziu. Până şi macadamul degetelor pe tastatură sună a ultimatum. Playing roles could be fun. But not for ever.
Mă şochează acest semnal de alarma. Am realizat, spre surpriza imaginii mele de femeie independentă, că depind totuşi prea mult de recunoaşterea celorlalţi. Că fac cele mai inumane lucruri şi iau cele mai inimaginabile decizii pentru un pospai de apreciere, de admiraţie, de dragoste sau de amiciţie. Nu e nimic samaritean în asta. Nici măcar nu o fac dintr-o convingere intrinsecă, nici din sentiment, ci din raţionament. Am raţionat ca asta este singura cale de a-mi ascunde adevăratul EU vulnerabil: sub această armură de Iron Woman, cum mi se spunea în Canada... Whatever it takes. And never complain.
Ce se întâmpla însă când cariera devine, la fel de uşor ca şi o greşeală de typing, acrieră? Când nici eu, nici el, nu mai credem în rolul pe care îl avem de jucat unul pentru altul? Când ideile mele sunt transformate în dezamăgiri şi valorile mele în motive de reproş de către chiar foştii mei aliaţi ?
Adevărul este că nu i-am crezut niciodată pe de-ntregul..
Am aplicat întotdeauna o picătură de gri în încredere
ca şi cum aş juca Jack Pot alegând culoarea doar calculând că statistic are şansele cele mai mari, dar nu şi crezând în acele şanse.
Intuiţia m-a făcut să nu-mi pun niciodată toate speranţele în şansele acelei culori şi să am această premoniţie. Iar dacă nu aş fi făcut aşa
acum dezamăgirea ar fi fost infinit mai mare. Şi pe nesimţite, dragostea s-ar fi transformat într-o ură care m-ar fi distrus definitiv şi irevocabil.
Dar mila şi dispreţul imunizează mai eficient în cele din urmă
Sunt din ce în ce mai anxioasa, urăsc să fiu singură. SĂ FIU SINGURĂ CU MINE. Probabil ca eu sunt propriul meu duşman. Nu-mi place ce-am aflat.
Şi nu ştiu cum voi schimba asta sau unde voi ajunge, dacă nu
