Realitatea paralelă articol scris de Anonyma
După-amiază obosită. Obosită de a fi pentru a nu fi. Mai precis spus, de a fi pentru alții, în loc de a fi pentru tine. Eram în acel oraș. Același oraș. Același oraș pe care îl vazusem în secolul trecut, în război, în fericire și în derivă.
Îmi amintesc, prima oară când am fost în acel oraș, era o primăvară (sau o caldă toamnă?), pe timpul unei sărbători locale. Parcurile erau împodobite cu minunate ghirlande în formă de U întors deasupra intrărilor principale, pe sub care trecea ponor de lume veselă și exuberantă. După ținute, aș spune că acea primă cunoștință a mea cu orașul fantomă ar fi trebuit sa fie undeva pe vremea lui Coco Chanel (nu neapărat și în patria natală a acesteia). Sau poate era în o cu totul altă epocă și doar tematica evenimentului mergea înspre acea idee. De glamour. De mov imperial și paiete strălucitoare. De femei care par că nu au niciodată vase de spălat și bărbați (încă) galanți. De dolce far niente. Sau poate
doar de dorința mea de a fi, din acel vis. Așa sunt visele. Dorințe neîndeplinite.
A doua oară (la intervale de ani) m-am întors in acel oraș, viitorul meu soț și cu mine. Eram tineri și ferice, ca și Euridice și al ei partener
înainte de
coborârea în Infern. Orașul se modernizase între timp, și țin minte ca și azi o stradă împodobită de Ajun de Craciun, dar fără zăpadă sau frig, cu case cu două, maxim trei caturi, și magazine deschise la fiecare parter. Ceva, ca un melanj între Cartierul Latin din Paris și o cotitură anonimă pe o calea din Veneția. Eram foarte fericiți. Am intrat amândoi râzând pe sub portalul în U al unei porți, pe cât de părăginită, pe atât de cu sârg împodobită, pe o străduță lăturalnică celei cu multe magazine. Acolo era de găsit o chirie mai ieftină, pentru a începe o viață nouă, în marele oraș fantomă.
A treia oară, eram tot în noul (devenit vechiul) oraș. Dar nu în cuibușorul nebuniilor noastre de tinerețe, ci într-o casă lungă ca o înșiruire de vagoane de tren și lată, cu uși din loc în loc, dar fără ferestre, ca o fermă de porci. Stăteam în acea casă cu El (acum devenit el cu e mic) și cu scorpia de soacră-mea. La momentul la care visul ma purtase acolo, tocmai mă pregăteam să închid calculatorul, ca nu cumva cineva să se prindă ca în bara pâlpâia o fereastră nerăspunsă de Yahoo Messenger. O fereastră ilicită, absconsă, vinovată
pentru că nu mai eram ceea ce Ei vroiau ca eu sa fiu.
A patra oară, realizam mai mult sau mai puțin conștient că revenisem în acel oraș după mulți, foarte mulți ani (obiectiv mulți, sau doar subiectiv, pentru că simțeam că crescusem precum Prâslea
nu contează). Primul lucru pe care l-am facut a fost să regăsesc acea străduță boemă și cochetă unde stătusem prima oară în chirie cu El (înainte ca El să devină el, cu literă mică). Era seară. Am coborât scările interminabile, am traversat vechiul parc, acum pustiu și răpus de întuneric. Apoi aleea centrală a parcului, cu bănci de o parte și de alta și felinare galbene, până am ajuns în centru, în orașul de jos. Fostele magazine aveau obloanele trase, ca niște pleoape moarte peste orbite putrezite și golite de vreme. Cu greu am identificat porticul. Păreau toate la fel. Înauntru erau aceleași camere stil vagon. Un hol cu o chicinetă primitivă la intrare. Apoi camea de zi, cu două geamuri mari, și dormitorul în care dădea ușa de la baie. În timp ce derulam amintiri masochiste în minte, o melodie a început să se audă de nicăieri
și-apoi o tuse de tabagist. Din baie. Tusea lui. Ferventă, m-am năpustit spre ușa de la baie și nu mai știu când am deschis-o. Baia era tot goală. Nici măcar instalații sanitare nu mai avea, doar capete de țevi goale și neterminate, în aer. Și în acea clipă muzica a încetat.
A cincea oară, orașul era în război civil. Nu mai exista niciun El. Nici obiectiv, nici subiectiv. Avusesem grijă ca mama mea, împreună cu camionul cu toate hangaralele, sa fie trase pe o stradă ascunsă trupelor de mainfestanți supraexcitați. Apoi le-am descărcat pe toate, le-am urcat și ne-am adăpostit într-o mansardă, la nivelul al treilea al unui bloc, în partea de sus a orașului, la capătul unor interminabile scări. După care, am încercat să ne odihnim după drum, după ce, mai înainte urmărisem la nesfârșit, ca într-un teatru al absurdului, atrocitățile din stradă, la adăpostul peretelui integral din sticlă al mansardei. Era târziu
dar nu destul de târziu. La un moment dat din noapte (eram deja în pat), ușa de la intrare a bufnit de perete și cinci revoluționari înarmați au năvălit în singura încăpere a mansardei. Cred că mi-a fost prea frică, așa că m-am trezit din acest vis înainte de vreme.
A șasea oară, am crezut că orașul nu mai exista. Eram undeva în pustiu, între niște dealuri, iar cerurile erau cuprinse de o furtună ca în Ziua de Apoi. În locul orașului fantomă, erau acum gheene făcute din uriașe cărți de joc din carton, cu câte o carte lipsă în loc de fiecare loc în care ar fi trebuit să fie o ușă. Îmi amintesc că singura mea speranță de viitor era în cineva care locuia în rândul de gheene de vis-ŕ-vis. Așa că fixam cu privirea ușa aceea. Dar gheena la care mă uitam a început să se clatine. Din ce în ce mai tare. Că a căzut curând la pământ nici nu era de mirare. Mirarea era ca NIMENI nu a ieșit fugind din ea ca să mă salveze.
A șaptea oară
a fost azi. Orașul meu fantomă, pe care îl credeam îngropat de mult și cu parastasul făcut, se ridică din cenușă, ca pasărea Phoenix. În același somnic, nevinovat și mic, de după-amiază. Dar acum, pentru prima dată, nu mai sunt un localnic. În vis, mă ascundeam în spatele unui zid din piatră seculară, găurit ici și colo de foste anarhiste și anatemice obuze, descoperit accidental în parc, cu ocazia războiului. Sunt alte vremuri. Orașul va fi reconstruit își susurau cei doi. Exersam senzația ca am venit din alt timp, privind un cuplu de îndrăgostiți care se giugiuleau și își promiteau cu zâmbete largi planuri de viitor, de cealaltă parte a zidului, chiar în dreptul vizorului meu. Erau atât de tâmp entuziaști pentru baba de mine, încât am decis să-i urmăresc, prin parc (căci zidul se ascunsese până atunci, chiar în parc, sub dâmbul ce urca din centru spre orașul de sus, înainte de a fi violat de obuze). În parc, pe aleea cu bănci, cocoțată pe coama dealului, cei doi s-au întâlnit cu un grup de fete și băieți în care toți se cunoșteau. Păreau ok
răspândiți pe băncile cocoțate pe coama dealului până la limita de deglutiție a orizontului, ca și ciorile pe un fir de telegraf. Până când, au început să plece, unul câte unul, să dispară
Iar singurii rămași au fost cei din prim plan, care, nemaiavând locuri de înțepat în brațe, se infuzau cu cine știe ce substanțe, care îi făceau să geamă (de durere sau de plăcere, nu se știe) pe unde apucau
N-am inventat nimic. Am mai visat locuri în care am fost și le-am recunoscut pe urmă, în realitate. Am mai visat locuri în care am revenit a doua oară în vis, chiar dacă nu le-am găsit încă în realitate. Dar
de șapte ori? Ce mai urmează? De 7 ori câte 7?
Acesta este un loc despre care nu știu nici măcar în ce emisferă se află sau dacă a existat vreodată cu adevărat, dar pe pe care îl știu ca-n palmă, cu toată istoria lui
din vis. Poate voua va spune ceva?!
Sometimes, you have an eye opened dream, in a tyred afternoon nap, that becomes more important than all the night dreams you ever had.
