Un final de casnicie articol scris de Anonyma
Pentru mine nu mai conta că alţii mă condamnă sau nu pentru că divorţez
îmi asumasem deja acest risc. Ceea ce e şocant e că nimeni nu mai crede că iubirea există, că uneori viaţa poate bate filmul şi că, da, putem face din viaţa noastră ceea ce vrem, dacă într-adevăr ne dorim asta şi acţionăm în acest sens. Iar dacă majoritatea crede ca nu e aşa
jalnică turmă de sceptici şi de băşcălioşi am devenit
Băşcălia e un cuvânt care nu există decât în limba română
stiaţi?
Dar asta e o altă temă, care merită tratată separat, cu toată condescendenţa şi importanţa cuvenite
Persistă în mine o întrebare care mă agasează:
cu cât visăm mai mult focul de paie aiurea, departe, cu atât descoperim mai multe compatibilităţi între noi şi oamenii nebănuiţi de lângă noi
Ne-a fost scris să disociem întotdeauna iubiţii de aceia pe care îi numim prieteni? Şi nu vreau să spun doar prieteni, pentru că, pentru mine, prietenii, cei care îşi merită cu adevărat acest nume, sunt cel puţin la fel de importanţi ca şi relaţiile de cuplu). Ba infinit mai mult în acest caz particular care mă priveşte
Dar nu se ştie niciodată, aşa că să nu generalizăm.
De exemplu, din ceea ce îmi povestesc prietenii mei, constat uneori că aş putea fi foarte aproape de femeia pe care şi-o doresc, dacă
aş fi şi femeie şi nu doar un prieten asexuat pentru ei. Le-aş spune asta, dar eu mai am încă de luptat cu timiditatea mea
şi cu un oarecare exces de sensibilitate
Dar este la fel de-adevărat că, indiferent ce încercăm să facem doar pentru a place celuilalt în numele iubirii, nimeni nu poate să-şi depăşească o anumită limită proprie a suportabilităţii, a ceea ce ei/lui i se pare normal, limită care variază de la unul la altul. Şi nu ne simţim împliniţi într-o relaţie în care nu putem fi pe de-a-ntregul noi înşine, în ciuda atracţiei fizice sau chiar a iubirii pe care o simţim unul faţă de celalalt.
Ţin să subliniez asta nu fi tentaţi să mai facem comparaţii inutile între
ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Ci pentru că am ajuns să mă întreb dacă nu cumva divorţul meu nu este decât singura consecinţă logic posibilă a faptului că poate ar fi fost mai bine, la vremea respectivă, ca fiecare dintre noi sa caute o personalitate cât de cât mai compatibilă cu a sa (cu condiţia, evident, să existe şi acea atracţie fizică indispensabilă), în loc de a se lansa cu capul înainte (sau mai bine zis, cu capul în nisip, ca struţul, sau depinde, ascuns în poala celuilalt
) într-o dragoste la prima vedere, dar cu puţine şanse de reuşită pe termen lung...
Dimpotrivă, cu prietenii care se întâmplă uneori să devină la un moment dat parteneri potenţiali într-un cuplu ad hoc, nu e vorba în nici un caz de dragoste la prima vedere. Ba chiar se întâmplă să treacă ani până când realizăm (sau mai bine zis până îndrăznim să recunoaştem) că ar mai exista şi altfel de atracţie între noi decât compatibilităţile profesionale sau comunicarea spirituală de pe aceeaşi lungime de undă.
Bineînţeles, există şi posibilitatea ca această primă atracţie platonică să nu se transforme niciodată în altceva. Este vorba de prietenii pe care îi vedem aşa nu numai la început, ci în orice moment, loc sau situaţie ni i-am putea imagina, până la final.
Dar
chestiunea asupra căreia vreau să vă fac atenţi este că nu există reguli. Sau mai degrabă că nu e sănătos să ne fixăm a priori reguli, pentru că astfel ne autolimităm foarte mult opţiunea de a alege.
Ceea ce mă surprinde pe mine, mai ales acum, într-o perioadă de cumpănă a vieţii mele, este că avem tendinţa, atunci când suntem răniţi sufleteşte, să negăm tot ceea ce a fost cândva bun în relaţia acum pierdută şi să căutam alinare în oamenii pe care îi simţim exact la polul opus a ceea ce-am avut cândva si care ne-a făcut să suferim. Şi, chiar
dacă instinctual e rezonabil, raţional nu e drept.
În primul rând fiindcă nimeni nu e perfect, oricât l-am vedea noi aşa, prin comparaţie. Şi apoi, fiindcă dacă de mult, cândva, am acceptat acea relaţie, înseamnă că totuşi, în acel moment, ne-a adus ceva bun, chiar dacă era vorba doar de o picătură într-un ocean din ceea ce căutam în acea etapă a vieţii noastre. De aceea, ar fi mai bine să ne abţinem să facem comparaţii nedrepte. Vina nu e niciodată exclusiv doar a unuia dintre doi.
Este adevărat că la o vârstă tânără, când ne dorim de obicei un anumit gen de relaţii şi când ne repugnă să ne planificăm viaţa pe termen lung, tocmai fiindcă o avem pe toată dinainte, alegem altfel. De exemplu, un bărbat cu o personalitate puternică, sigur pe el, rebel, nonşalant sau chiar dominator este mult mai interesant pentru o femeie de aceeaşi vârstă decât unul care iese mai puţin în evidenţă, dar pe care ar putea conta pe termen lung.
Şi viceversa, o femeie mai puţin supusă, independentă, care se simte mai bine în compania bărbaţilor decât a femeilor este, chiar şi pentru acel bărbat tradiţionalist, conservator şi poate dominator, o provocare, o cucerire mai dificilă decât media şi care, odată îndeplinită, dă mai mult sens amorului său propriu de bărbat decât dacă ar fi fost vorba de o femeie clasică, de casă.
Dar (pentru că întotdeauna există un dar) asta merge doar pe termen scurt sau în scopul unic al unei aventuri pur carnale, fiindcă un cuplu de acest gen nu ţine deloc la tăvăleală atunci când vine vorba de împărţirea sarcinilor casnice într-o familie sau de responsabilitatea de a-şi creşte şi educa urmaşii
De aceea, este nevoie să ne maturizăm şi să avem deja experienţa de a fi trecut deja prin Scylla şi Caribda, pentru a deveni mai conştienţi de sine şi pentru a şti fără drept de apel ceea ce vrem de la celălalt, pentru ce gen de relaţie şi pentru cât timp.
Am cunoscut, femei sau bărbaţi never married până la 40 50 de ani şi, ca urmare a experienţei mele de 11 ani de căsnicie din fragedă tinereţe
înclin să le dau dreptate.
Consider deci că nu e cazul ca acele persoane să îşi facă complexe şi nici să nu încerce cu orice preţ să caute să facă ceea ce toată lumea face. Atenţie,
nu faceţi din intemeierea unei familii, din nevoia unei căsnicii o obsesie, doar pentru ca aşa zice lumea ca e normal; e una din greşelile pe care eu le-am făcut, provenind dintr-o familie conservatoare.
Am ajuns deci la concluzia că este preferabil să nu faci acest pas, nici la tinereţe, nici atunci când toată lumea îţi face aluzii că aşa ar trebui sau poate niciodată
dacă nu eşti absolut convins că asta este ceea ce trebuie să devină relaţia în care eşti implicat la un moment dat. Nu o fă, dacă în ciuda atracţiei sexuale, a iubirii sau a altor lucruri care ne derutează logica, nu simţiţi amândoi că asta este consecinţa unică şi irevocabilă a relaţiei voastre.
Bineînţeles, sub presiunea socialului, a familiei, a tradiţiilor, suntem mereu tentaţi de a ceda şi de a face compromisuri
sau dimpotrivă, de a ne revolta împotriva tuturor, făcând exact pe dos decât suntem sfătuiţi.
Şi e la fel de adevărat că de cele mai multe ori singurătatea e grea şi că uneori disperăm atât de tare încât am accepta orice pentru un gram de iubire
Dar nu vă lăsaţi înşelaţi. Singurătatea în doi nu e cu nimic mai uşor de suportat. Iar păcatul de a se căsători din principiu, fără să simţi asta si fără s-o gândeşti, este mai mare şi (credeţi-mă) se plăteşte mai scump decât acela e a-ţi înşela partenerul de convenienţă, din dragoste pentru altcineva. Dragostea nu a fost niciodată un păcat, nici măcar biblic. În timp ce prostituţia legală (in cel mai larg sens, adică nu neapărat pentru bani, ci şi pentru copii, pentru un statut social, pentru vanitatea proprie
) da, este un păcat.
Încă ceva: este adevărat că dragostea la prima vedere nu are vârstă
Dar dacă e vorba exclusiv despre aşa ceva, mai ales la vârsta la care sunt eu acum (adică mai aproape de maturitate decât de adolescenţă), vă asigur că va veni o zi când a împărtăşi aceleaşi valori în viaţă şi a se bucura de compatibilităţi comune devine mult mai important decât pasiunea, dacă nu indispensabil. Şi că atunci, fără prietenie, după câţiva ani de pasiune care te lasă fără suflare şi debordând de amintiri dureros de actuale, nu ne mai rămâne mai nimic în comun. Cu alte cuvinte, nu mai există nici o motivaţie de a te întoarce acasă.
Nici măcar în scopul naiv şi idealist de a perpetua marea iubire ca-n filme
ci pur si simplu în ideea de a se tolera, accepta, respecta, înduioşa, alina reciproc batrâneţile
Nu o spun doar pentru a construi fraze sau pentru a inventa şabloane: în căsnicia mea, acea zi, a singurătăţii în doi, venise deja. Deci
atenţie la ce-ţi doreşti, că ar putea să se-mplinească.
