Eu am fost si sunt o mama destul de severa! In ce sens: nu am acceptat si nu accept accesele de personalitate din partea copiilor! Am avut o educatie mai rigida in familie, cu ierarhie clara! Asa mi-am educat si copilul , care acum, v-am mai zis, are aproape 20 de ani! Nu stiu cum ar fi fost daca ar fi avut doi parinti alaturi, insa in conditiile in care am fost tot timpul constienta de faptul ca , daca nu il tin din frau de foarte mic, nu voi reusi sa am autoritate cu el ca adolescent si mai apoi ca tanar adult, pana cand se hotaraste sa isi ia zborul si sa traiasca pe picioarele lui, am considerat ca e mai bine pentr amandoi sa aiba "lesa" cat mai stransa! Chiar si el recunoaste azi ca am procedat bine, deoarece vede in clasa la colegii lui cat de urat se poarta ei cu adultii si chiar cu proprii parinti, fiind crescuti mai "modern"! Insa eu am inceput sa relationez cu fiul meu inca de cand am aflat ca sunt insarcinata! Mi l-am dorit foarte mult, spre deosebire de tatal lui, care siar fi dorit sa mai copilareasca! Adica inca de pe atunci ii cantam cand eram singura cu el in casa, ii vorbeam bland, ii puneam muzica linistita si mai ales am incercat sa nu ma enervez sau sa ma supar! Am fost, asa cum considera majoritatea mamicilor, cea mai fericita gravida din lume! Cu atat mai mult cand s-a nascut, pentru ca mi-am dorit din tot sufletul sa fie baiat! Am avut mare noroc, probabil tocmai ca am avut o sarcina usooara, de un bebelus care nu plangea mai deloc, se juca singurel in premergator sau in tarcul plin cu jucarii! Nimeni nu venea sa il ia in brate in afara de mine! Asa ca nu a fost rasfatat si nici nesuferit! Era prietenos, dragalas si frumusel de mic si nu i-a fost greu sa se faca placut de catre toata lumea!
