Blanca, sunt foarte multi care trec prin ce treci tu, ca (isi) recunosc deschis, sau nu... Am trait asta multi ani, din multele motive pe care le-ai enumerat( si le inteleg atat de bine) si am ajuns, la un moment dat, la un prag de suportabilitate pe care nu l-am mai putut depasi decat prin hotararea extrema, aparent nebuneasca, de a divorta de tatal copiilor mei. Cred ca elementul hotarator a fost constientizarea faptului ca tocmai motivul principal pentru care ramasesem atata timp - copiii - erau traumatizati de tensiunile dintre noi, in special cea mica... In acel moment n-a mai contat nici teama (aproape spaima) de singuratate, si-am luat hotararea, initial interioara, de a schimba lucrurile... Nici astazi nu stiu sigur, dupa indelungi meditatii, bilanturi interioare, daca a fost decizia corecta...si ce inseamna "corect", in cazul asta? In mod sigur noua viata pe care o avem are avantaje - unul major e lipsa tensiunii ucigatoare - si dezavantaje - tristetile copiilor legate de pierderea "rotunjimii" agreabile si securizante a unei familii complete, desi au inteles perfect (cred) frustrarile unei incompatibilitati majore intre parinti; frustrarile, tristetile, spaimele unui alt tip de singuratate, cu care n-am fost niciodata obisnuita etc...
Singuratatea in 2 e teribila dar inca ma intreb daca nu cumva si aceea intr-unul nu e la fel de trista? Uneori imi spun ca nu, ca e mult mai bine singur...alteori imi amintesc cu nostalgie de momentele bune, de senzatia de “siguranta” a existentei mele trecute... cred ca inca in mine nu s-au "copt" suficient ideile, trairile... Si-apoi, mai cred ca nu poate fi evaluata in “bine sau rau” o astfel de hotarare. E o schimbare in viata si atat. Una din prea putinele pe care le-am luat nu cu capul ci cu tumultoasa simtire…
Si de ce spuneam la inceput ca sunt multi in aceasta situatie, mult mai multi decat ne-am imagina sau decat se vede "cu ochiul liber"....divortul nostru a socat mai pe toata lumea pentru ca, din exterior, eram cuplul "perfect", familia model, cumsecade, frumoasa, vesela....fiecare, luat in parte, era un om (zic eu) de calitate…Aparentele…traim intr-o lume de aparente…
Ce ma doare cel mai tare este ca eu si tatal copiilor nu am reusit deloc sa ramanem prieteni… mi-as fi dorit asta pentru ca, desi extrem de diferiti si incompatibili, a fost firesc sa tin la un om cu care am mers alaturi atata drum…aproape 2 decenii…. Din pacate, nu oricine poate intelege ca un divort nu este o hotarare dusmanoasa…ca poti tine la cineva dar ca nu mai poti trai frumos alaturi de el…ca nu e nevoie neaparat de un “vinovat” atunci cand doi oameni se despart….
Ti-am spus toate astea, un pic cam public, ca sa stii ca nu esti singura…ca sunt multi cei care trec prin ce treci tu…Raspuns unic, general valabil, la intrebarea “ce e de facut de iesit din…” nu exista..tine de fiecare si, poate, de destin…