Avem radacini adanci infipte in pamantul asta. Care intotdeauna ne-a iubit si iertat
Ne-a dat din bogatiile lui si a rodit semintele. Fara sa ne ceara prea mult. Decat sa-l pastram si sa-l respectam. Sa-i lasam padurile in pace, si sa nu-i tulburam maruntaiele
In armonie cu pamantul, cu raurile, cu codrii, a trait aici, intr-o vreme, un popor viteaz si muncitor. Mari mesteri ai fierului si aurului, pastori renumiti, dacii au onorat acest pamant. N-a fost om al vremii sa nu stie si sa nu vorbeasca cu respect de neamul asta, de oameni demni si neinfricati. Chipurile lor aspre erau daltuite in marmura si cinstite in capitala lumii din acea vreme, Roma.
Au salasuit si aici in inima Muntilor Cindrel, si-au durat sate si le-au aparat cu cetati. Pe drumul ce duce spre Jina si apoi taie muntii, spre Tara Jiului de Sus, pe dealul Catanas, era una dintre acestea. Mandra tare, cocotata pe un varf de unde se vedea toata valea, inconjurata de valuri mari de pamant, cetatuia ocrotea fauritorii de fier si de ceramica ce-si aveau acolo atelierele. Acum vreo douamiicincisute de ani
Cu zidurile ei groase de doi metri, cu doua turnuri de aparare si supraveghere si doua centuri de fortificatie, a fost socotita ca una de nadejde, asa ca dacii si-au batut aici cosonii.
Pana cand linistea le-a fost tulburata de lacomia romana. Care a trimis oaste mare sa cucereasca cetatea si sa ia aurul. In fruntea legiunii venea unul dintre cei mai mari generali ai vremii, Marcus Tiliscus. Dealul Catanasului s-a impurpurat de sange amestecat, de dac si de roman
Dupa o vreme romanii au ajuns sus, casapind si ultimii aparatori. Bucurosi de bogatiile care ii astepta si nerabdatori sa se intoarca triumfatori acasa, au inceput sa caute. Au sapat in jur, apoi sub, apoi au daramat zidurile cetatii crezand ca acolo se ascunde aurul dacilor. Degeaba, comoara a fost de negasit
Rusinat ca nu poate duce imparatului ravnita comoara, generalul a ramas aici, in satul de langa cetate. Si cu el si multi osteni de-ai lui. Care si-au facut gospodarii, si-au gasit femei de-a locului cu care au avut copii. Numele generalului l-a dat pe cel al asezarii, asa ca satul se numeste Tilisca.
Oamenii de aici sunt mari cunoscatori ai oieritului. Sute de turme pornesc de aici primavara, umpland pasunile muntilor pana hat departe.
Dealurile si poienile sunt pline de colibe pastoresti si stani. In inseraturile de vara, vezi cum de acolo ciobanitele isi coboara pe magari, in mici ciubere, branza. Toata viata lor, toate sarbatorile, obiceiurile si traditiile sunt legate de oierit. La fel ca si strabunii lor, dacii. Romanii au adus cu ei aici mandria, traditia unui popor inclinat spre frumos, mestesugul constructiilor. Tiliscanii sunt oameni mandrii, cu case mari si bogate. Le-a ramas ceva din orgoliul de popor cuceritor si stapan al lumii, cu care au sosit aici ostile generalului Tiliscus. Strabuni si ei ai tiliscanilor.
