Conferinta unui solitar ciudat si suspect Doamnelor si domnilor,
Noroc ca am gasit un pahar de vin la recuzita inainte de a veni pe scena. De mult doream sa inchin fara sa fiu singur.
Permiteti-mi, mai intai, sa vars cateva picaturi de vin pentru fratii mei intru singuratate care au murit fara sa apuce ziua in care unul dintre noi are, in sfarsit, sansa de a vorbi acestei asistente.
Si acum, ridic paharul pentru toti cei care au trecut pe langa mine fara sa ma vada si fara sa stie ca macar exist; pentru toate femeile pe care le-am iubit fara ca ele sa stie.
Credeti ca o spun in semn de repros? O,nu. Va asigur ca ati avut dreptate cand nu m-ati luat in seama. Si, oricum, n-as vrea sa profit de faptul ca v-ati dat osteneala sa veniti aici, pentru a incepe cu incriminari.
Destul au facut-o altii. Caci, din pacate doamnelor si domnilor, solitarii nu cunosc, se pare modestia si discretia. Imi pare rau ca trebuie
s-o recunosc, dar n-am incotro. Adesea, ei devin vehementi si isi striga cu orgoliu singuratatea. Fac din ea un merit. Se impopotoneaza cu singuratatea lor. Isi pun zdrentele singuratatii si umbla cu ele de parca ar fi niste imparati. Eu nu doresc sa le seman si de aceea ma bucur ca am decenta sa va vorbesc ca un om lucid, care stie cat costa timpul dumneavoastra.
Si nu va inchipuiti ca ma astept, dupa ce voi pleca de aici sa ma recunoasteti pe strada. Puteti sa ma ignorati in continuare. De altfel, ce-ati gresit dumneavoastra ca sa aveti remuscari ? De vina sunt intotdeauna cei care raman singuri.
Si daca trebuie neaparat sa fie cineva aratat cu degetul, atunci noi, solitarii trebuie sa ne facem un examen de constiinta. Cand am gresit? Cand ne-am pierdut de ceilalti si am ramas singuri? De ce nu e nimeni langa noi? Si de ce noi suntem intotdeauna cei care ne plangem?
Intr-adevar, ati auzit vreodata pe cineva, dintre dumneavoastra, plangandu-se importiva celor singuri? Nu. In schimb, noi, dupa ce ca suntem lasati in pace, dupa ce ca nimeni nu nederanjeaza cu prezenta sa, tot noi ne aratam nerecunoscatori ? Eu, daca am vrut sa plang, am plans, Daca am vrut sa rad, am ras. Nu mi-a zis numeni: Nu plange! sau: Nu rade!. Am discutat cu mine cat am vrut si m-am oprit cand am vrut. Asa ca impotriva cui sa ma plang? Si de ce?
Va cer scuze,doamnelor si domnilor, in numele tuturor solitarilor care v-au ofensat cu invinuirile si ingratitudinea lor, fara sa aprecieze si, poate chiar fara sa inteleaga discretia dumneavoastra.
Desigur, as putea sa-i scuz, explicandu-va cum se petrec lucrurile cand stai prea multa vreme inchis intrepatru pereti, fara sa vezi pe nimeni si fara sa schimbi o vorba cu nimeni. Pentru ca avem, poate, si noi unele circumstante atenuante. Nu e simplu, intr-adevar, sa stai multa vreme asa. Te inraiesti, cum se inraiesc cainiitinuti in lant. Dar asta nu e vina dumneavoastra.
Sa va spun mai bine ca, dupa parerea mea, cel mai mare profesor de dragoste este singuratatea. Asa cum cel mai bun profesor de certitudini este indoiala. Va spun asta ca sa intelegeti de ce, uneori, noi solitarii dam impresia unor cersetori. Cersim o prietenie. Cersim o iubire. Cu cat suntem mai singuri, cu atat suntem mai insetati de dragoste. Profesorul nostru nu ne maivorbeste la un moment dat decat despre ea. Si tocmai asta ne impinge sa facem greseli si sa va nedreptatim. In loc sa-i vedem numai pe cei care au timp de noi, care se induioseaza si ne acorda prietenia sau iubirea lor, caci sunt si oameni milosi pe lumea asta, noi ne revoltam impotriva celor care nu intorc capul. Ca si cum ar fi o vina ca oamenii au si alte treburi decat sa se uite la noi.
Trec peste faptul ca incriminarile respective suna si a obraznicie. Dar ce sunteti dumneavoastra ? Surori de caritate? Va plateste cineva ca sa suportati tribulatiile noastre? Ce, dumneavoastra n-aveti propriile dumneavoastra griji?
Uneori, sa fiu sincer, v-am invinuit si eu.Dar regret ca am facut-o. Acum stiu ca fiecare are grijile si interesele lui si ca solitarii nu pricep asta. Ei cred ca lumea exista ca sa-i vindece pe ei desinguratate. Stau inchisi in singuratatile lor si asteapta, ca niste convalescenti, sa vina lumea la ei. Parca ar murmura : "Iubiti-ne cu forta!" Cine te poate iubi cu forta ?
Nu, doamnelor si domnilor, eu, unul, vad un semn de generozitate chiar in faptul ca nu ma huiduiti. Pentru ca numai niste oameni generosi pot trece cu atata usurinta peste multele jigniri ce le-au fost aduse.
In realitate, noi am mers cu nerecunostinta pana acolo incat avem chiar pretentii. Pretindem ca n-am ajuns singuri din vina noastra. Sau nu numai din vina noastra. Si spunem ca aceia care ne-au constrans sa fim singuri au unele obligatii fata de noi. Mi s-a intamplat sa vad cum oameni normali isi rup din rezervele lor de prietenie sau de dragoste, se induioseaza cand vad sau aud de un om singur si chiar lacrimeaza. Da, da, sa nu va surprinda. Am vazut oameni care isi stergeau pe furis o lacrima de duiosie, auzind povestea unor semeni
de-ai lor loviti de singuratate. Si deabia dupa ce au lacrimat, au plecat spre treburile lor.
Or, nu merita sa va induiosati. Credeti-ma, nu merita. De ce sa va tulburati linistea? Pentru cine? Pentru unii care dupa aceea tot va fac reprosuri? Iertati-ma ca v-o spun dar chiar meritati aceste reprosuri. Pentru ca n-ati fost totdeauna destul de tari sa treceti mai departe. Pentru ca v-ati scos uneori batista in fata lor. Nu mai faceti asta de aici inainte si veti vedea ca lucrurile vor merge mai bine.
Era sa zic Va asigur in incheiere... sau Primiti, va rog..., pentru ca nu sunt obisnuit sa discut cu dumneavoastra fata in fata. De fapt, sunt cam miop si nu vad bine in sala. Nu ma aplaudati, asadar, ca sa nu am surpriza sa constat ca scaunele sunt goale.
Doamnelor si domnilor, ridic paharul in cinstea dumneavoastra.
Octavian Paler
