Oamenii gresisera cu ceva...Maniasera soarele. Intunecat de suparare astrul isi pierduse din caldura, razele ii cadeau acum pe pamant, turturi de gheata. A privit o vreme in jos, apoi a disparut. Ca si cand n-ar fi fost destul, nu doar ziua avea de suferit, ci si noaptea. Se incruntase si ea. Disparuse bucuria, licarul vesel de stele....Deasupra oamenilor se cascase un hau mare si negru
Un cer gol. Luna isi pierduse si ea stralucirea, cu greu se distingea lumina ei palida...Nici nu mai ajungea pana jos pe Pamant, ramanea suspendata undeva in CerulDeMijloc.
Nu mai crestea iarba, nu mai existau flori, pasarelele amutisera. Viata parca se oprise. Strazi pustii, ferestre inghetate, totul incremenit.
Ce era de facut? Lumea s-a tot adunat, s-a sfatuit, a incercat chiar sa ceara ajutorul altui soare. Dar oamenii au fost refuzati. Uriasul bulgare incandescent avea de lucru in vecinatate si nu putea lasa lumea de acolo fara caldura.
Au trecut zile, luni, ani. A disparut speranta. Oamenii au inceput sa traiasca tot mai izolati unii de altii. Ca niste cartite, fiecare cu culcusul sau, fiecare cu galeria lui prin intuneric. Nu se mai auzisera povesti, nici macar barfe, si nici un hohot de ras de multa, multa vreme.
Un copilas se juca la lumina plapanda a unei lumanari, mazgalind o foaie de hartie. Avea o mana plina de creioane, dar cum se nascuse in TimpulfaraCulori nu avea idee de nuante. Era dintre acei copii care deschisese ochii in Noapte. A facut un cerc, apoi in el doi ochi, o gura cu colturile mult ridicate si doua puncte in loc de nas. L-a umplut cu unul dintre creioane, a inceput apoi sa-i faca jur imprejur un fel de par. Pe care i-a tot lungit si ingrosat si incarliontat, ca pe a lui. Sub, cu alt creion, a tras o linie pe care a desenat un copil cu mainile ridicate, ce incerca sa prinda in brate cercul....A lipit apoi hartia de geam. Si s-a culcat.
Dimineata oamenii au fost treziti de un zgomot asurzitor. O lacrima uriasa cazuse pe Pamant. Apoi se auzi un ras ca un uragan, care a crescut si a tot crescut. Un potop de stropi veneau din cer.... Cortina intunericului s-a dat un pic la o parte si a aparut timida o Raza. Apoi inca una si inca una. Se facuse zi de-a binelea....Deasupra, un soare mare cat o roata. Era El, Soarele lor, cei batrani il recunoscusera. Nu-si parasise locul, dar supararea il facuse sa se stinga....Ar fi vrut sa se aprinda din nou, sa arda, sa dea caldura, dar nu stia cum...Se uita neputicios la lumea inghetata de sub el, ar fi vrut sa ajute din nou, sa incalzeasca, sa dea lumina....
Pana intr-o zi cand s-a vazut intr-o fereastra, imbratisat de un copil. A zambit, a ras, apoi s-a aprins, inflacarat de dorinta si nevoia unui suflet candid. A devenit din nou Soare. De atunci a ramas cald. Pentru Toti.