Tânărul nu s-a mai întors mult timp. Acum avea bani şi era ocupat să facă alţi bani din aceştia. A uitat complet de copac. Au trecut anii. Copacul era trist. El dorea întoarcerea băiatului - la fel ca o mamă ai cărei sâni sunt plini cu lapte, dar care şi-a pierdut fiul. Întreaga ei fiinţă tânjeşte după copil; îl caută înebunită pe fiul său ca acesta să vină şi să o uşureze de povara din pieptul ei. La fel era şi tânguirea interioară a copacului. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, acum fiind adult, băiatul a venit la copac.
Copacul l-a întâmpinat: "vino, băiatul meu. Vino şi îmbrăţişează-mă. "
Bărbatul i-a răspuns: "termină cu sentimentalismele astea. Ce a fost, a fost o copilărie. Acum nu mai sunt un copil." Ego-ul vede iubirea ca pe o nebunie, ca pe o fantezie copilărească. "Vino, leagănă-te pe ramurile mele. Vino şi dansează. Vino şi joacă-te cu mine."
" Încetează odată cu prostiile astea! Am nevoie să construiesc o casă. Poţi să-mi dai tu o casă?"
Copacul a exclamat: "O casă!? Dar eu nu stau în casă "
Într-adevăr, doar oamenii trăiesc în case. Nimeni altcineva nu trăieşte în case. Şi observi starea sa după ce este prins între patru ziduri? Cu cât sunt mai mari clădirile sale, cu atât mai mic devine omul. "Noi nu stăm în case, dar poţi să tai şi să îmi iei ramurile - şi apoi vei putea să construieşti o casă."
Fără să piardă timpul, omul a adus un topor şi a tăiat toate ramurile copacului. Acum copacul nu mai era un trunchi. Dar iubirea nu este interesată de astfel de lucruri - chiar dacă membrele-i sunt tăiate pentru iubitul ei. Iubirea este plină de dăruire; iubirea este întotdeauna pregătită să dea, să împărtăşească.
