cand copiii sotului meu ( din pacate , eu nu am copii ) erau la varsta adolescentei le-am spus de nenumarate ori ca cel mai minunat lucru pe lumea asta este sa iubesti pana simti ca iti pocnesc urechile . eram de-a dreptul speriata de faptul ca la 17,18,19 ani copilutii mei ( imi place sa-i numesc asa ) nu dadeau doi bani pe acest sentiment , considerand ca a iubi e o dovada clara de slabiciune si subordonare . spectrul unei vieti seci , searbede , m-a facut sa caut modalitati diferite pentru a-i convinge ca o viata lipsita de iubire este o viata irosita .
urmarea a fost una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am avut in viata mea si anume momentul cand fetita cea mare ( acum o minunata femeie ) mi-a spus : " ti-amintesti despre ce mi-ai spus in legatura cu urechile ? ei bine , sa stii ca nu mai am timpane ! ". mai mult ca sigur ca trairea asta minunata nu mi se datoreaza ,dar faptul ca am reusit sa-i implementez in suflet credinta in iubire ma face sa cred ca fie si numai pentru asta si tot nu am trait degeaba .