Cu trup şi suflet
Cu trup şi suflet te conjur să exişti astă-seară.
Uite îţi spun ireală e atâta primăvară,
Vino să alergăm împreună,
Împreună.
Îm-pre-u-nă.
Te-am visat, dar nu te-am privit îndeajuns, hai, te arată.
Te arată! Apari, apari! Oh, minunată
Să ne fie viaţa, ca un obraz de lună,
Un obraz ideal, fără albe penumbre
Nu înţeleg, de ce ţie nopţile ţi se par sumbre,
Când copacii, ca nişte ciuperci uriaşe, bondoace,
Îşi râd în barba coroanei de noi, să se joace.
Şi casele nu mai par case, ci cuburi de carton.
Ce spui nu-nţeleg c-ar fi monoton?...
E ciudat, nu-i aşa? Cuvintele nici acum nu ne-ajută,
Nici în al doişpelea ceas, când încerc să plutesc pe o plută
În care să nu mai fie posibilă împărţirea vieţii în două
Necunoscute. Să fie, unică, o inimă nouă.
Şi dacă voi reuşi vom reuşi aceste
Gânduri, atunci o nouă poveste
Îţi voi doini, printre rânduri:
Cu trup şi suflet te implor să rămâi astă-seară.
Primeşte-mi fiinţa ca şi cum ar fi pentru ultima oară,
Chiar dacă e prima
Dar ce importanţă mai poate avea
(Atâta timp cât inima ta e una cu inima mea)
Să mai întorci clepsidra în întâmpinarea timpului mut
Şi golit de sens printr-un sărut
?
Nu înţeleg, din nou, de cuvinte
dar ştiu
Că-mi vei spune, în tonuri de noapte şi fumuriu:
Ce importanţă mai poate avea lumea şi existenţa
Dacă noi (noi un cuvânt) nu ne-am isprăvit penitenţa
Şi n-am căpătat încă destul curaj şi destula vrere
Ca să nu ne mai poată ucide a zorilor adiere?
Se pare, îmi spun, singură, aşadar,
Că tot ce-a creat, fecundă, noaptea, e în zadar,
Dacă suntem doar două entităţi separate
Şi cuvântul cel ce-ar trebui să ne lege ne desparte.
Dar, iată ţi-as spune dacă aş şti cum să-ţi descopăr mirarea Lumina ta nu te ajută, ci doar înfăţişarea
Să-ţi fie portret în oglinda lumii
Şi, oarbă-n ascuns, să ţi-o proslăvească nebunii
Aşadar, biată pentru mine himeră reflectată,
Cu trup şi suflet te rog să nu mai vii niciodată.
Caroline
