Citit, simtit, placu, Lucia!
Bre, rad de nu mai pot de una singura.
Noi, romanii, reusim sa facem bascalie din orice... dar din absolut orice... @nicky & bitek.
Fetele, mersi pentru aprecieri... aveam doar vreo 16 anisori cand am scris poezia aia, asa ca astfel se explica... totul.
Stau la indoiala daca, in context cu vremurile, ar trebui sa intervin in poezia autentica prelucrand-o pentru publicare ca sa sune cat mai alambicata, sofisticata astfel incat sa incante criticii contemporani, sau sa o las asa si sa ramana doar pentru mine si-atat.
O solutie ar fi sa trecem la proza... ceva mai (sau poate prea) recenta:
E doar povestea unui fluture de noapte care, atatia ani, a zburat in jurul unei lumanari in forma de floare, ca si cum ar fi fost o floare ca oricare alta, reflectand lumina solara cu petalele ei
Mult timp, luminarea a ars, consumandu-se incet, iubind in tacere, mereu mai puternica, intetzita fiind de vazduhul rascolit de zborul lui ludic
Dar fluturele zbura tot mai aproape
mai posesiv, mai navalnic, amenintand sa o stinga
Intr-o zi, inevitabilul s-a produs. Petrecusera destul de mult timp impreuna pentru ca fascinatia si frica de necunoscut sa dispara
s-a napustit si
si-a parlit aripile la flacara lumanarii. Atat de brutal, incat pana si lumanarea s-a stins la impact. Bietul fluture, de-acum o sa ramana temator, la distanta de flori, constient, dintr-o data, ca o lumina prea intensa nu-i aduce fericirea
Apoi, fluturele s-a consolat ca poate a meritat suferinta, ca a facut bine ce-a facut, fiindca numai asa poate sa-si duca in continuare viata fara aripi impreuna cu mucul acela stins, in amintirea luminii vietii lui de odinioara
Si pentru ca oricum e tot ce i-a ramas, a decis sa pastreze acea lumanare sub cheie, in sipetul comorilor lui, doar pentru placerea de a-si intinde din cand in cand trupul, acum tarator, in culcusul de ceara
Acesta nu mai e demult moale si cald, cum fusese la primul impact
Si in mod sigur, nu era o floare obisnuita, asa cum credea el, iar lumina aceea
ce lumina?!
Doar o iluzie! Dar macar nu doare.
Numai ca, din pacate, o lumina stinsa nu mai exista. O lumanare stinsa nu mai inseamna nimic pentru ea insasi. O lumanare simte nevoia sa arda si sa imparta lumina, chiar pana la mistuirea ei completa, in infinitatea eterului
Chiar daca se teme uneori de necunoscut, asa cum oricine s-ar teme, eterul o cheama ca un dat fara drept de apel
Din pacate sau din fericire ? Nimeni n-ar putea spune cu precizie ce e bine si ce rau pe lumea asta
Nici macar nu se stie pentru cine aceasta lumina efemera ar fi o bucurie si pentru cine ar fi o risipa. Evident este doar faptul ca aceasta-i menirea unei lumanari pe pamant. Si ca implinirea ei nu va fi niciodata posibila intr-un sipet, fie el si plin de aur
Bietul fluture, n-o sa-nteleaga niciodata
dar macar asa, a invatat ceva : n-o sa se mai increada niciodata intr-o planta carnivora !!! Pana la urma, toate sunt la fel de nerecunoscatoare, oricum !
Atunci, ce mai e de pierdut ? De ce nu mai stie lumanarea cum sa se aprinda din nou?...
Caroline