Banuiesc ca a primit toata lumea fotografiile de la mine. Cred asta pentru ca n-am primit nici un Email... asa ca am convingerea ca mesajul meu ce continea link-urile a ajuns la destinatii.
Ieri am lansat excursia pentru 2020. Si sincer m-a lovit tare nostalgia. Mi-ar fi placut mult sa mai merg odata, sa revad locurile acelea. E o tara cu totul si cu totul speciala, traiesti acolo un amalgam de senzatii si emotii. Admiratie, mila, uimire, interes, neputinta, dorinta, admiratie...Este o experienta unica, o calatorie pe care nu ai cum s-o uiti vreodata.
Am primit fotografiile de la Gabi, multumesc, ai fost foarte draguta sa mi le trimiti asa cum mi-ai promis...Fotografiile tale mi-au completat puzzle-ul imaginilor din minte, cele de pe drum in special sunt extrem de explicative si narative in acelasi timp. Probabil ca ai vazut, le-am facut un resize destul de mare pentru a le putea transmite si celorlalti, m-am gandit ca nu toata lumea are spatiu si viteza de descarcare. Erau vreo 26 GB...Am pastrat insa pentru mine varianta cu rezolutie ultafina, asa cum cu rabdare si placere mi le-ai transmis.
Pe avion, spre casa, mi-am notat cateva titluri de articole pe care vroiam sa le scriu, insa timpul mi s-a comprimat la minim, am lucrat in fiecare zi de la 02:00 noaptea pana la 20:00. Asta pentru a ma tine de promisiune si a lansa excursiile pana la 1 decembrie...Intre timp am mai fost plecat si in Japonia, un alt loc care efectiv m-a marcat. Am facut un salt impresionant si marcant de la poate cea mai inapoiata tara din lume, cea mai saraca, cea mai vaduvita de accesul la educatie - la cea mai avansata si educata. Si asta in cateva zile, in mai putin de o saptamana. Azi eram pe strazile din Antananarivo, iar peste 6 zile eram in mega-metropola cu zgarie nori si reclame luminoase de peste de 100 de metri. Dintr-o tara fara curent electric, la una in care chiar si in trenul care ruleaza cu peste 300 km/ora, toaleta este o adevarata nava spatiala. Capacul se deschide cand intri, pornesc niste luminite, muzica, vasul de spala automat. Ai nu stiu cate butoane sa te spele unde vrei...
Ma uit acum in spate si nu siu sa va spun ce m-a impresionat cel mai mult: artizanatul, mancarea, rocile si copacii pietrificati, stancile din Isalo, lemurienii, padurea tropicala, flora acea unica, oamenii...Nu pot spune ce m-a impresionat, dar pot insa sa spun ce m-a marcat. Saracia aceea inumana, gestul copiilor de pe marginea drumului care cereau apa, gradul acela incredibil de izolare educationala, frivolitatea fetelor, felul in care copii cara in spate alti copii...Ma simt atat de neputincios ca nu am ce sa fac, ca nu pot sa ajut...
Oricum anul viitor am sa discut cu cei care pleaca dandu-le sfatul de a a duce acolo imbracamintea usoara de prisos, cea de care se pot dispensa usor. Haine de copii, lucruri care le-au ramas...Si am sa trimit bani pentru ca autocarul sa fie plin-plin cu apa, sa se poata oferi pe drum macar cate o sticla...Macar atat sa stiu ca pot sa fac, sa potolesc setea unui copil, pentru cateva ore.
Am sa-mi fac timp, am sa scriu si in romana si in engleza, indemnand oamenii sa mearga acolo, asa cum ne-au cerut toti. Cu turism tara acea poate sa creasca este o sansa unica pentru ea. Am sa influentez cata lume pot sa-i fac sa mearga acolo...
Trecand peste sentimentele acestea contradictorii, am ramas cu o amintire fantastica a rasariturilor, a apusurilor si simt inca aromele acelea ce pluteau in aer in Ivalo si Ranonafama. Pe birou in fata mea este bucata aceea unica de labradorit privesc si parca descopar in irizatiile pietrei imagini din ce am trait acolo. E un fel de cinetism, totul misca...
Vreau sa va arat celor care nu ati avut ocazia inca sa ajungeti acolo cateva imagini, atatea cat am timp acum sa pun aici...
Ce vedeti mai jos sunt obiecte facute din corn de zebu, o vita cu cocoasa, adaptata la caldurile Africii. Este uimitor ce se poate face dintr-un corn, e drept cu multa munca si maiestrie...