Omul – prieten al lui Dumnezeu şi al omului
Credinciosul autentic este cu adevărat un prieten al lui Dumnezeu. Prietenia poate fi comparată cu un obiect de mare preţ, dar şi foarte rar. Nu poţi fi prieten cu Dumnezeu dacă mai întâi nu eşti prieten cu semenii tăi. Prietenul adevărat este cel care te îndeamnă spre bine şi nu cel care te sfătuieşte spre rău.
Din nefericire, în societatea actuală ne înconjurăm de o multitudine de falşi prieteni; îi numim “prieteni” pentru că ne mijlocesc diferite beneficii materiale, pentru că ne facilitează trăirea unor plăceri senzuale de scurtă durată. Împreună cu aceştia ne complacem într-o falsă prietenie, într-un simulacru, ce are ca scop dobândirea plăcerii. Îl considerăm prieten pe cel cu care bem alcool, cu care fumăm, cu care participăm la petreceri. Însă lucrurile nu stau aşa.
Adevăratul prieten este cel care te apropie de Dumnezeu şi nu cel care te apropie de iad. Prin prisma prieteniei autentice, nu vei simţi tristeţe dacă un prieten te mustră când greşeşti, după cum nu vei cădea în păcatul mândriei dacă îţi va evidenţia calităţile când situaţia o va impune. Poţi afirma că eşti prietenul cuiva doar atunci când eşti pregătit să i te dăruieşti necondiţionat, fără reproşuri, fără resentimente, dintr-o pornire de iubire jertfelnică.
Nicio nenorocire nu poate să-i despartă pe doi prieteni
Domnul Iisus Hristos este prietenul nostru şi a dovedit această realitate incontestabilă prin faptul că – de bună voie – a primit să Se întrupeze, să pătimească şi să-Şi dea viaţa pe cruce, din dragoste pentru noi. Iată ce înseamnă adevărata prietenie: jertfă, jertfă din iubire. Nicio nenorocire nu poate să-i despartă pe doi prieteni. Mai mult, aceasta îi uneşte şi le insuflă puterea de a depăşi cu succes orice moment dificil care ar putea surveni. De astfel de prieteni are nevoie Dumnezeu, care pot lăsa la o parte interesele meschine, care se pot debarasa de egoism, dăruindu-se cu iubire celor care le sunt prieteni, semenilor. Ar fi o imagine ideală să-i putem considera pe toţi oamenii prieteni ai noştri, privindu-i ca şi cum Iisus – Fratele nostru – ar fi în fiecare persoană. În fapt, Iisus Se transpune în fiecare persoană şi Se identifică cu fiecare persoană, care Îl găzduieşte. Realizăm, în aceste circumstanţe, de ce este atât de frumos şi de atrăgător Raiul: pentru că în această stare de fericire (inimaginabilă pe pământ) toţi sunt prieteni, toţi se iubesc, toţi se scaldă în lumină, toţi trăiesc în comuniune, în cunoaştere. Spre această stare deosebită se îndreaptă credinciosul Bisericii pământeşti a lui Hristos.
Prietenia presupune iubire
Este cunoscut episodul în care împăratul Alexandru Macedon (la care face referire şi Sfântul Vasile cel Mare) şi-a acoperit o ureche în momentul în care cineva i-a prezentat o calomnie la adresa unuia dintre prietenii săi. Ca atare, el a întins o ureche spre calomniator, iar pe cealaltă şi-a acoperit-o cu palma. Ce vrea să sugereze acest lucru? În primul rând, este o dovadă de prietenie. În al doilea rând, Alexandru Macedon ne arată că dacă dorim să emitem o judecată dreaptă/corectă în favoarea cuiva nu trebuie să ne predăm în întregime (în pripă şi fără a medita îndelung) celor cu care am discutat în primă instanţă, ci se cuvine să păstrăm spre apărare, pentru cei care nu sunt prezenţi, cel puţin jumătate din capacitatea noastră auditivă. De aici reiese importanţa corectitudinii judecăţii, care presupune o audiere – în mod egal – a ambelor părţi implicate şi ulterior luarea unei decizii în deplină cunoştinţă de cauză, în baza dreptăţii. Un prieten nu trebuie incriminat îndată ce o altă persoană încearcă să-l discrediteze în faţa ta, fără o cercetare prealabilă amănunţită.
Prietenia presupune iubire. Nu poţi vorbi despre prietenie lăsând la o parte iubirea curată, sinceră, dezinteresată, necondiţionată. Iubirea stă la temelia prieteniei, ea este baza puternică a căsniciei, ea este fundamentul raportului dintre om şi Dumnezeu, dintre om şi om. Iubirea are două extremităţi: o extremitate este Dumnezeu şi cealaltă extremitate este aproapele. Acestea nu pot fi disociate: în acelaşi timp eu Îl iubesc pe Dumnezeu şi îl iubesc pe aproapele. Caracteristica lor este concomitenţa. Deşi sunt două acţiuni distincte, totuşi reprezintă o singură realitate. De asemenea, eu nu iubesc pentru că sunt respectat şi admirat. Nu iubesc fiindcă sunt iubit, ci iubesc pentru a fi iubit. Iubirea mea trebuie să trezească iubirea în celălalt, să-l facă în stare de a iubi şi el cu aceeaşi iubire, cu aceeaşi intensitate.
Pr. dr. Cristian Boloş
