Si mai am ceva food for thought in legatura cu viata altora mult mai nefericiti decat noi…tot in legatura cu aceasta "it is a man’s world" care este Afganistanul… acum cateva luni am citit o carte foarte interesanta, se numeste "piatra rabadarii" (syngue sabur – Pierre de patience) scrisa de Atiq Rahimi. Pleaca de la un mit persan: o persoana ia o piatra si-i spune tot ce-o doare, tot ce are pe suflet, necazuri, dureri samd… i se spune tot ceea ce nu ai curajul sa spui altcuiva (sau pe forum SC de ex
). Se spune ca piatra asculta si absoarbe toate necazurile tale pana cand intr-o zi nu mai poate si crapa. In acea zi te eliberezi de povara problemelor tale.
In carte, o femeie afgana trebuie sa aiba grija de sotul ei taliban, ranit grav, paralizat. Doar aude si-si poate misca ochii. Femeia il ingrijeste cu devotament in fiecare zi, il spala, ii da sa manance. Si sta de vorba cu el. Adica face ceea ce nu avusese curajul niciodata inainte, cand el era intreg. Profita de faptul ca el un-i mai poate face nimic si-i impartaseste absolut toate gandurile ei, chiar cele mai intime, fara rezerve. Ii povesteste viata ei nestiuta alaturi de el. Toate suferintele si toate frustrarile. Intr.-o zi, cand un alt taliban fugar intra in casa ei, ea accepta sa mearga sa faca dragoste cu el in alta camera, sub privirile ingrozite ale sotului ei care intelege ceea ce se intampla.
Ideea este ca in aceasta poveste sotul devine acea piatra a rabdarii.