Autor Subiect: Ochi de copil  (Citit de 2786 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 13226
Ochi de copil
« : Luni, 27 Ianuarie 2020, 01:49 »
Ochi de copil.

Can Tho, seara de Tet. O strada inundata de lumini si flori, vapai fine de rosu si galben intr-o gingasa trena. O apa care arde, vaporase ce varsa luminite. Palmieri impungand cerul, coborat curios de mult. Statuia aurita a Unchiului Ho dominanta si protectiva.

Doua siluete contopite parca, apar din intunericul parcului. Un copilas isi tine tatal de mana, ridicandu-si mereu capul si privindu-l. Ii intelege greutatea.
Omul se opinteste impingand cativa centimetrii o lada ce parea de plumb. Si inca o data. Si inca o data. Ajunge intr-un sfarsit la trotuar. Inca un efort si ar ajunge in strada.

Privesc neputincios cum lada se inclina, vad disperarea omului de a nu o lasa sa alunece, apoi un bubuit. Din cutie se varsa in strada sticle si bucati de gheata.
Aud tipatul copilului, ii vad fata inundata de groaza de a-si vedea sticlele calcate de suvoiul de masini si scutere. La 5 ani intelege ca aceea era mancarea familiei, stie ca fara banutii din vanzare, tatal nu are ce pune pe masa...
Facem cu totii un zid protector in jurul sticlelor imprastiate si le salvam una cate una pe toate...Lada se umple imediat la loc, dar este prea devreme ca teama sa se stearga de pe fata copilasului. Un plans sfasietor taie vacarmul strazii.
Incerc sa-l linistesc si ii strecor ceva in manuta udata de lacrimi. Inca cineva imi repeta gestul.

Doi ochisori oblici, negrii si umezi, clipind intr-un amestec de bucurie si lacrimi. Se uita spre mine, apoi lasa privirea in jos, isi impreuneaza mainile,  in timp ce face o plecaciune plina de recunostiinta.

Seara, dupa petrecerea de Tet am retrait in minte, emotionat, tot episodul. Pentru cateva clipe m-am gandit la copilas. Apoi am calatorit la alti copii, care m-au impresionat la fel de mult, in tara baobabilor, Madagascar.

Am adormit cu greu, cu gandul neputintei de a ajuta cu adevarat acesti copii...

Azi, dupa cateva zile, m-am trezit cu aceiasi imagine, cea a ochisorilor vietnamezi. E primul meu  gand al unei dimineti reci, in Hanoi.