Autor Subiect: Hora satului de sub geana Marelui Sur  (Citit de 2346 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 13224
Hora satului de sub geana Marelui Sur
« : Luni, 29 Iunie 2020, 15:36 »
Hora satului de sub geana Marelui Sur

Doua lacrimi se preling din munte, iar din imbratisarea lor se naste un rau limpede ca un cristal, ce imbujoreaza valea pana hat-departe, la Olt. Am colindat Fatu si Ionelul cu bucuria, libertatea si linistea copilariei. Le cunosteam fiecare doba, fiecare cot, stiam fiecare firicel de argint ce ajunge in apele lor. Am petrecut pe malurile lor clipe minunate, atat de frumoase incat am impresia de multe ori ca au fost o poveste sau un vis.

Imi aduc aminte pajistea pe care o strabateam dimineata, florile incarcate de roua, aburul ridicat ce invaluia cararea. Iar in fata, atat de aproape incat parca il puteam atinge, semet si protector, Marele Sur. Muntele care mi-a vegheat copilaria. 

Sebesul de Jos a fost bucuria copilariei mele, este locul in care imi intorc gandurile ori de cate ori mi-e greu. Acolo este refugiul meu, acolo imi caut linistea, printre amintiri si imagini. Imi las mintea libera si o las sa-si inchipuie ca sunt din nou copil, ca trec podul peste rau, urc hula, ating
zidul lung de piatra, trec de poarta uriasa si apas pe clanta. Intru, sunt in curtea larga, pietruita, vad florile, apoi gradinuta. Iar din spate aud vocea blanda si domoala a bunicilor. Gandurile-mi calatoresc, urca in casa, fug in gradina, cauta locurile pe care le aveam de joaca. Retraiesc de zeci, de sute de ori acele clipe minunate, acea perioada fericita si fara griji, din viata mea.

Ieri am ajuns iar acolo, de data asta insa, nu doar in vis. Am fost mai intai la Turnu Rosu, acolo unde cu sute de ani in urma, armatele insangerate ale turcilor si tatarilor au facut cale intoarsa pe Olt. Acolo unde mult mai demult, era o mare, care a lasat pe dealul de deasupra satului urme ale vietuitoarelor ce traiau in apele ei.

Am haladuit de-a lungul Vaii Caselor pana sus, aproape de manastire. M-am bucurat de racoarea paraului, de culorile florilor si de aerul de munte. Dar n-am mai gasit nimic din farmecul potecii umbrite, umede, plina de farmec pe care o stiam. In locul ei este acum un drum larg si astfaltat, construit sa usureze calatoria celor ce vor sa ajunga la manastire. Mare pacat de poteca aceea, care pregatea pelerinul in reculegere, pentru evlavie si umilinta.

Am colindat un pic si satul, mi-am adus aminte de petrecerile studentesti pe care le-am avut acolo, am revazut casa de vacanta, cismeaua de unde luam apa. Am cautat carciumioara din sat, ca si de aceea ma leaga ceva amintiri si am gasit-o transformata in...farmacie. Nu mi-am putut retine un zambet...

Din Turnu Rosu drumul urmeaza o vreme Oltul, dar un altfel de Olt decat pe care il stiam eu. Pe vremuri poposeam des inainte de prund, pe malul de la poalele Ciourului. Era acolo un pod, ce resistase timpului si bombardamentelor americane. Nu a rezistat insa si setei de energie.
Oltul era domol pe atunci, cu ape verzui, cu maluri inverzite si pline de flori. Acum l-am gasit incarcerat intre dale de beton, obligat sa curga altfel de cum se invatase de mii de ani. Nu am regasit nimic din locul pe care il adoram si unde pescuiam in copilarie. Parintii veneau in vacante si ei la tara si mergeam impreuna la Olt. Prindeam zeci de pestisori, de mama nu mai prididea sa-i curete. Seara sfaraia tigaia bunicii iar farfuriile din fata noastra se umpleau de peste delicios, prajit in malai. Ce zile minunate, ce vremuri pline de fericire!

Drumul pe care il bateam pe atunci pe jos, de la Olt pana in sat, se pregateste acum sa fie asfaltat. Este plin de pietre, semn ca in curand o sa primeasca o mantie neagra si neteda. Pe atunci era plin de colb, dar in primele raze ale diminetii si in orele serii mi se parea fermecator.

Satul este asa cum il stiam, doar ca s-a mai intins parca. Au aparut cabanute din lemn si cateva case de vacanta. Dar vatra este aceiasi mi s-a parut neschimbata. Casele sunt pitoresti, au arhitectura aceea rurala saseasca pe care o poti intalni la multe sate romanesti din jurul Sibiului. Mesterii sasi, sau ucenicii romani ce au aflat tainele zidariei trainice de la sasi au durat aici in Sebes la inceput de veac XX o multime de case aratoase si bogate pentru acea vreme.

Satele astea de sub Fagarasi au fost oropsite de stapani hapsani si fara intelegere. Munceau de dimineata pana noaptea pe mosiile latifundiarilor sasi, fara odihna, fara nici o bucurie, fara nici o speranta. Si asta nu era totul. Pamanturile de acolo nu sunt aproape de loc fertile, asa ca se faceau putine bucate. Oamenii de pe mosiile lui Brukenthal, puteau doar sa supravietuiasca si asta cu pretul unei munci apropiata de sclavie.

Totul a decurs asa pana intr-o zi, cand oamenii s-au strans in Rusca si au incins o hora. O hora a disperarii, a supararii, nu a bucuriei. Istoria spune ca acum mai bine de trei secole, sateniii din Sebes, nevoiti sa munceasca pentru baronul Samuel von Brukenthal, ce nu le lasase nici macar ziua de duminica libera, s-au răzvrătit. Era în timpul Rusaliilor, iar ei in loc sa-si petreaca sarbatorile acasa, trebuiau sa mearga pe mosia guvernatorului. S-au dus la munca, dar a doua zi s-au intors acasa si nu au vrut sa mai mearga la munca. Au plecat cu totii sa incinga o hora, care a ramas in traditia satului pana astazi. Se numeste Hora de la Rusca.

Mai tarziu au venit si vremuri mai bune pentru cei din sat. Au deprins mestesugul prelucrarii cerii, asa ca au pornit prin tara sa adune bostina. Adevarul este ca acelasi stapan al pamanturilor din zona, baronul Brukenthal i-a invatat. Cel ce fusese notar la curtea imperiala vazuse si invatase multe si vedea in acest mestesug unul de viitor. Asa ca i-a incurajat pe tarani sa invete si sa se apuce de bostinarit. Mergeau sa cumpere bostina din zonele de ses, o prelucrau in sat, apoi plecau sa vanda ceara nu doar in Imperiul Habsburgic, ci si in Tarile Romane sau chiar in Imperiul Tarist. Incet-incet, s-au format clanuri de bostinari care isi aveau bine delimitate zonele de unde colectau bostina, nu-si incalcau teritoriile.

Daca nu ati avut ocazia de a avea bunici la tara, va recomand din toata inima sa calatoriti, sa vizitati, sa discutati cu oamenii din aceste sate vechi. In sat sta adevarata explicatie a ceea ce suntem noi. Acolo putem intelege si cunoaste adevaratele noastre izvoare, romanesti.

Eu am avut bucuria si fericirea de avea bunici intr-un sat minunat, am vazut, am trait si am invatat inconjurat de dragostea si atentia lor.


Casa bunicilor, din Sebesul de Jos


Caminul Cultural Sebesul de Jos si Hula

Pe strada bunicilor:









Prin sat:















Pe plaiurile Sebesului de Jos: