Autor Subiect: Cetatea Calnic, o poveste pentru nepotul meu  (Citit de 2041 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 13224
Cetatea Calnic, o poveste pentru nepotul meu
« : Miercuri, 09 Septembrie 2020, 07:33 »
Au trecut cred vreo 10 ani de cand am ajuns prima oara aici. Ma intorceam dintr-o vacanta prin Europa, eram cu masinuta mea minunata, cu care am inceput iesirile Singles Camp si de care ma leaga atatea amintiri frumoase. Erau o mana de oameni cei cu care calatorisem, cu care-mi petrecusem cateva zile superbe, radeam, povesteam despre ce vazusem, despre clipele petrecute impreuna. Ne apropiam tot mai mult de casa si simteam la fiecare dintre ei ca si-ar dori ca timpul sa se dilueze, sa amanam parca, sfarsitul calatoriei noastre. Atat de frumos a fost, atat de bine ne-am simtit, incat gasca nu se dadea nicicum destramata...

Mai erau doar 50 de kilometri pana la Sibiu si acolo urma ca rotile microbuzului sa se opreasca si bagajele sa coboare pentru ultima oara. Pe dreapta vad un indicator care anunta „Calnic” si instantaneu incep sa-mi curga in minte imagini pe care le vazusem intr-un reportaj despre cetatea care fusese renovata si deschisa larg publicului. Eram dupa cateva mii de kilometri condusi in acea excursie, in ziua aceea facusem mai bine de vreo 800, eram la o ora de casa si deja ma vedeam tolanit in gradina, cu un pahar de vin in fata, depanand amintiri din calatoria care se incheia. Am privit in oglinda si i-am vazut pe toti atat de apropiati, era o atmosfera asa de faina, incat nu ma vedeam in stare sa opresc totul. Asa ca am virat la dreapta si am luat-o pe un drum ce serpuia peste o colina.

Curand am vazut satul, ascuns ca intr-un caus. Rasarit dintre acoperisurile caselor, se ridica ceva semet, era silueta unui turn, sau a mai multor, nu reuseam sa disting prea clar. Se lasasese linistea in masina, incat auzeam cauciucurile lipaind pe sosea si asa, incet-incet, ne-am apropiat de zidurile cetatii. Am intrat mai intai intr-o curte, apoi cand eram gata sa batem la imensa poarta apare o doamna. Ne pofteste inauntru si incepe sa ne povesteasca. Am ascultat de atunci de zeci de ori aceasta poveste si totusi nu ma satur, imi place de fiecare data sa o aud, cu senzatia ca aflu lucruri noi.

Cetatea asta pe langa pitoresc si primirea frumoasa care ti se face, are ceva deosebit de orice loc istoric pe care l-am vizitat: este foarte cald. Curtea este acoperita de o iarba mereu verde si ingrijita, sunt o multime de flori, iar din bisericuta se revarsa intr-un mod atat de placut, acorduri de muzica. Nu tin minte sa fi pasit vreodata intr-un astfel de loc si sa ma fi simtit la fel.

Am ajuns din nou acolo, cu bucuria ca aveam cu mine nepotelul, care deja se pregateste sa ajunga un calator al lumii, la fel ca mine. As fi vrut sa-i spun multe, dar inca e greu sa-i explic pentru a si intelege ce inseamna un astfel de loc, sa-i povestesc ce s-a intamplat acolo de-a lungul timpului, ce era un greav, cum au venit sasii, cum s-au organizat, cum si-au randuit satele. Cum s-au descurcat romanii in toata aceasta perioada, cu ce se ocupau. L-am simtit insa impresionat de maretia zidurilor ramase in picioare, de inaltimea celor patru turnuri, de atmosfera din cetate. A avut rabdarea sa vada chiar si muzeul, cocotat pe niste scari, in Turnul Donjon. A coborat si a intrat apoi, cu acelasi interes, in crama amenjata demonstrativ acolo, cu butoaie uriase de acolo, in care incapeau pana la 5000 litri de vin. Zona era foarte cunoscuta pentru licoarea zeilor ce se zamislea aici, dealurile erau acoperite de vita de vie, iar beciurile gemeau de pline ce erau. A alergat prin curte, i-am facut fotografii la fantana cetatii, s-a ascuns pe dupa ruinele zidurilor.

As fi vrut sa-i spun mai multe, dar las sa fac asta pe cativa ani. Atunci cand pot sa-i povestesc si sa inteleaga cum un greav, adica un soi de sef peste sasi, si-a construit acolo, acum mai bine de 700 de ani, un fel de casa- cetate. Cum si-a amenajat turnul Donjon ca locuinta, cum a inconjurat totul cu ziduri si mai apoi cu santuri cu apa.

Apoi cum i s-a stins neamul si casa a ajuns in mostenirea unor rude, greavul de Vingard, cum acesta a vandut-o mai apoi taranilor din sat. Cum satenii au facut ziduri noi, cum au ridicat cele trei turnuri de fortificatie: cel al Portii prin care am intrat, cel al Slaninii, in care isi tineau afumaturile de la porc si cel Clopotnita. Cum si-au facut acolo, aparata de zidurile cetatii o bisericuta si cum mai tarziu au adus o bijuterie de orga vieneza, care poate fi ascultata si astazi.

Mi-ar place sa-i spun intreaga poveste intr-un fel special, cu intreaga familie ramasa peste noapte acolo in cetate, in cele doua odai. Alt farmec ar avea istorisirea mea, altfel i-ar ramane in minte si suflet. Mi-as dori mult sa aiba la fel ca mine, aceiasi dragoste, in a descoperi, a cunoste, a intelege lucrurile care s-au intamplat inaintea noastra. Noi suntem proiectii a acelor vremuri si pentru a ne cunoaste corect, trebuie sa stim cum au trait, cum au gandit toti cei care au trait inaintea noastra pe aici: daci, celti, romani, slavi, sasi, maghiari, secui.