Autor Subiect: Rimetea, perla Trascaului  (Citit de 190 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 11586
Rimetea, perla Trascaului
« : Duminică, 13 Septembrie 2020, 16:32 »
Rimetea, perla Trascaului

Calatoresc prin prispele Apusenilor, prin vai molcome, vegheat de varfuri rotunjite. Totul este domol acolo, chiar si viata oamenilor parca este altfel masurata. Nimic din agitatia din alte parti, nimic din teama de trecere a timpului. Aici totul se face linistit si chibzuit.

De prin poienite rasare cate un bulboc alb, asezat parca de o mana uriasa pentru a impodobi locul. Este semnul ca odata pe aici a fost o mare, una care acoperea o parte buna din pamantul pe care l-am botezat cu ceva timp in urma, Romania. Greu de crezut, dar aici era odata salasul vietuitoarelor marine, ele stapaneau aceste locuri, bucurandu-se de nesfarsita imparatie a apelor.

Deunazi, una dintre calatoriile mele in lumea Apusenilor m-a dus la marginea ei, pana departe, la poalele Trascaului. Aici am gasit unul dintre cele mai frumoase si surprinzatoare sate transilvanene, Rimetea, o bijuterie arhitecturala bine intretinuta si minunat prezentata.

S-au gasit pe aici si urme de romani, erau probabil dupa ce cucerisera Dacia, in cautare de aur, una dintre marile comori ale Apusenilor. Nu se stie daca au dat sau nu de aur, cum nu stiu nici cei care traiesc acum, daca stramosii lor adusi din Austria si Regatul Maghiar au gasit prin minele de fier si pretiosul metal. Oamenii de acum cred ca bogatia unor mineri ar putea fi explicata prin norocul gasirii cate unei pepite. Cel mai probabil ca fericitii au gasit, dar au tacut si nu au spus nimic despre asta.

Satul acesta a fost odata un oras prosper, a fost chiar capitala Scaunului Secuiesc al Ariesului, unul dintre cele sapte astfel de formatiuni administrative existente pe teritoriul Transilvaniei. Prezenta fierului la suprafata a facut sa fie adusi mineri austrieci, care apoi s-au contopit cu populatia maghiara, colonizata si ea aici.

Exista un grof care detinea pamanturile si padurile din jur si in schimbul unei arende a oferit in folosinta pamantul. Bogatia nu statea in fertilitatea pamantului, pentru ca umbra Pietrei Secuiului il tine rece si nu se poate cultiva mare lucru. Doar la trei kilometri era pamant bun, la Coltesti, o alta localitate secuiasca. Important era ce era sub pamant, asa ca oamenii s-au apucat de sapat. Fiecare avea mina lui, asa ca in munte au aparut 300 de tunele sapate cu mana. Fiecare isi lua minereul gasit, il ducea casa, il baga in niste beciuri care aveau iesire la strada si apoi il duceau la topit. Se intorceau de acolo cu niste „paini” de fier, pe care le vindeau la targuri sau le duceau chiar pana la Budapesta sau Viena.

Incet-incet oamenii de aici au inceput sa si produca din fier, iar ceea ce faceau aveau mare cautare pentru calitate. Toata bucuria asta pana intr-o zi, cand izvorul de fier a secat si nu au mai avut ce sa scoata la suprafata. Orasul falnic a devenit un sat, iar oamenii au inceput sa-si traiasca viata mai simplu, din mestesugarie si agricultura. Au venit peste ei multe, dar cel mai dramatic a fost un incendiu, care a mistuit mare parte din case.

Oamenii n-au deznadajduit ci au recladit. Mai frumos si mai trainic, iar ceea ce vedem noi astazi este ceea ce s-a facut atunci dupa marea valvataie din 1870. Casele au o arhitectura foarte interesanta, unica. Nu este nici saseasca, nici austriaca, nici secuiasca, nici romaneasca. Este cu totul si cu totul aparte. La prima vedere este o combinatie intre cea saseasca transilvaneana si cea secuiasca. Bogat decorata insa si cu multa simbolistica. Cladirile sunt toate albe, asta distinge mult de alte sate. Portile sunt si ele impodobite si bogat insemnate. Casele si portile lor sunt adevarate povesti care asteapta sa fie descifrate si intelese.

Rimetea este cel mai bun exemplu de cum trebuie sa arate un sat turistic. Casele sunt excelent intretinute, prin grija locuitorilor, dar cu sprijin din Ungaria si al Trustului Eminescu. Foarte buna initiativa, oare ai nostri guvernanti, politicieni, ONG-isti ar putea face asa ceva? Din pacate, nu cred. Mai bine se fac drumuri catre nimic, mai bine se planteaza hectare de panselute, sau se instaleaza o chiciosenie de fantana arteziana. Pentru ca aici se fura mai usor...

Cazare se face la oameni acasa. Foarte curat totul, sunt primitori si in ciuda ce spun multi prosti, pe oamenii aceia nu-i intereseaza de unde si ce esti. Important este, ca odata intrat in curte trebuie sa te porti civilizat, cu respect si intelegere. Daca faci pe desteptu’ sau pe „prea-romanu”, atunci probabil ca poti fi altfel primit, cu raceala, strict serviciu. Pe noi, gazda ne-a primit extraordinar de frumos, ne-a rasfatat cu o mancare si niste deserturi delicioase, cu palinca si afinata. Am stat cu ei serile si diminetile, am povestit, am fost ca la niste prieteni. Se plangeau si ei insa de unii turisti, care asteapta ca o casa sa aiba confort de 4*. Imi spuneau ca inainte cu o saptamana au avut doua cucoane, carora nu le plecea nimic: nici camera, nici salteaua, nici cana cu apa, nici mancarea secuiasca. Facusera gazdele tot ce se putea pentru a „imblanzi” un pic comportamentul celor doua, le facusera o gramada de hataruri, dar fara succes in a schimba ceva. Femeile stiau una si buna, nu era ceea ce se asteptau. Le-am spus gazdelor sa nu puna la inima, pt ca i-am simtit destul de afectati cand povesteau despre ce li se intamplase, pt ca felul asta de persoane, cu care ma intalnesc si eu, nu merita absolut nici o atentie. Sunt meteoritici in viata noastra, doar ne trec prin fata si din fericire nu se mai intorc. In rest insa ne intalnim si suntem inconjurati de oameni faini, cumsecade si placuti.

M-am trezit diminetile cu Piatra Secuiului in fata, am vazut rasaritul prin curmatura. A fost minunat. Am haladuit pe strazi, am admirat fiecare casa, fiecare poarta, le-am fotografiat, asa ca acum am o arhiva de imagini bogata de acolo. Am urcat pe Piatra Secuiului, am drumetit si la Cetatea Trascaului, iar la intoarcere am urcat in alt loc de poveste: Vanatarile Ponorului.

Un sfarsit de saptamana minunat, in tara mea, in Apusenii mei dragi.