Cat de frumoasa a fost prima zi de scoala! Cate emotii, cate ganduri, cata bucurie sa ma vad in sfarsit, dupa atata asteptare, imbracat in costumul de elev. Parintii imi facusera unul "la comanda" din tergal bleumarin, alesesera o culoare care sa semene cat mai bine cu cel universal, ce se gasea in magazine. De o luna de zile statea in dulap, pregatit si calcat de mama. Era acolo si camasa cu carouri si o cravata, la care tata tinea mult sa o port.
Imi aduc aminte de acea zi, cand am pasit pentru prima oara in curtea scolii. Era plina de copii, de buchete, de invatatori, de profesori. Parintii ramasesera curiosi in spatele gardului, indemnandu-si fiecare copilul sa duca florile invatatoarei sau dirigintei. Dar nimeni nu-i mai auzea...
In curte era un vacarm vesel si uniform ce se imprastia ca un val in jurul scolii. Ma simteam atat de mic in marea aceea de copii si dascali, incat mi se parea ca incepusem prea repede scoala. Poate mai trebuia sa stau un an-doi pe acasa.
Am inceput sa gasesc din priviri pe cei cu care fusesem la gradinita si pe cativa mai mari pe care ii cunoasteam de pe strada. Asta ma mai linsitise intr-un fel, dar inima continua sa imi bata tare de emotie si nerabdare. Tot ce-mi doream era ca nebunia aceea sa se sfarseasca si sa ma vad o data in clasa, in banca.
Nu am ascultat prea atent ce ne povestea doamna directoare, eram mai preocupat sa vad pe cei cu care urma sa-mi petrec urmatorii patru ani. Privirea mi-a alunecat pe fiecare si in cateva minute mi se parea ca ii cunosc deja pe toti. Am auzit un ropot mare de aplauze, apoi un pic de liniste si clopotelul a sunat pentru prima oara pentru mine.
Am intrat intr-un suvoi mare de copii, am urcat scarile, apoi am ajuns fiecare in clasele noastre. Un miros pe care nu-l recunosteam, pe care nu-l mai intalnisem pana atunci, imi umplea narile. Nu aveam atunci cum sa stiu ca acela va fi, an de an, semnul ca incepe scoala. Dusumelele claselor si a holurilor erau date de fiecare data inainte cu cateva zile de inceperea scolilor, cu un soi de motorina. Si acum, dupa 50 de ani, inca simt in nari acel miros, pe care il identific cu scoala, cu anii copilariei...
Imi aduc aminte si cand am intrat in clasa, cand doamna invatatoare Cornesan, o femeie blanda si buna, ne-a asezat in banci, apoi a inceput sa ne vorbeasca. Vocea ei calma, cuvintele pe care parca le canta, mi-au ramas atat de bine intiparite in minte, la fel ca ale dirigintei, doamna Poleac, care ne-a preluat clasa, dupa patru ani.
An de an, am revenit in curtea si apoi in bancile scolii cu aceiasi emotie, cu aceiasi neabdare, cu aceiasi bucurie. Au fost ani minunati, fara alta grija decat sa invat si sa ma joc. Acasa ma asteptau parintii si bunicii, care ma inconjurau cu dragoste si grija, pe strada erau copiii cu care bateam mingea si malurile Cibinului.
Cei mai multi dintre dascali nu mai sunt, chiar si colegii dispar acum unul cate unul. Au ramas insa cu totii in amintirea si sufletul meu. Acelasi ca atunci cand aveam 7 ani si paseam pentru prima oara in curtea scolii.
Au trecut multi, multi ani de atunci si astazi e randul nepotului meu sa paseasca in clasa, in prima zi de clasa I. Imi pare atat de rau, ca nu poate simti acelasi lucru, ca nu s-a putut bucura atat de mult ca mine, ca traieste intr-o lume pe care nu am pregatit-o si nu le-am lasat-o la fel cum am luat-o.
Sunt atat de trist, mi-e atat de mila de toti copilasii care azi trebuie sa mearga la scoala cu masca, care sunt invatati sa stea deoparte unul fata de celalalt, care nu mai pot simti mirosul podelelor date cu motorina si nici bucuria intalnirii, din curtea scolii. De vina suntem doar noi, adultii, care am reusit sa stricam o lume minunata...