Autor Subiect: As vrea mult sa multumesc oamenilor din viata mea  (Citit de 284 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline admin

  • Administrator
  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 11703
As vrea mult sa multumesc oamenilor din viata mea
« : Duminică, 14 Februarie 2021, 15:27 »
Viata a alergat si traiesc acum cu senzatia ca nu i-am putut tine mereu ritmul. Iutesc si eu pasul, incercand ca macar asa, din fuga, sa ma bucur de tot ceea ce imi iese in cale. Folosesc fiecare zi, fiecare clipa, as vrea sa sa nu irosesc nimic. Realizez tot mai mult ca viata este atat de scurta, ca nu incape in ea decat foarte putin din ceea ce visasem.

Nu stiu de ce atata graba, de ce goana asta continua. Incotro? Spre ce ma duce atat de interesant viata, incat sa merite sa alerge atat de repede? As vrea sa mai stau, sa mai zabovesc, sa-mi trag sufletul, sa ma mai uit din cand in cand in urma. Dar nu ma lasa decat rar si doar cate un pic. Cand m-am cuibarit mai bine in amintiri si nostalgie, ma ridica si ma ia din nou la goana...

Imi pare rau ca in fuga asta nu am reusit sa multumesc unor oameni, acelora care au facut parte din viata mea si la care nu mai am ocazia sa le spun cat i-am iubit, cat i-am apreciat si respectat. Nu ma gandesc aici la bunicii mei iubiti, cei care m-au rasfatat, care mi-au aratat atata afectiune, de la care am simtit atata protectie. Despre ei am mai scris si cred ca am reusit sa le arat cat de mult am tinut la ei. Sunt mereu in inima mea, ma gandesc la ei mereu si cred ca acolo unde sunt acum, simt asta.

Ma gandesc ca nu am multumit catorva dascali, catorva oameni care mi-au batut carare in fata si m-au condus pe ea. Drumul acela facut de ei m-a ajutat sa fiu ceea ce sunt. Au sadit in jurul potecii tot ceea ce avea nevoie sufletul si mintea mea. M-au invatat sa culeg cu bucurie, sa nu-mi para grea invatarea. Din pacate au plecat din lumea asta si nu mai am cum sa le spun acum cat de mult le multumesc.

Sunt si multi oameni carora mai am inca ocazia sa le multumesc. Dar nu stiu cum s-o fac, cum sa le spun cat de bucuros sunt ca au facut parte din viata mea, cat de fericit sunt ca am putut petrece impreuna atatea si atatea clipe minunate, ca mi-au lasat amintiri asa de dragi.

Nu am uitat pe niciunul dintre ei, nici pe copii de pe maidanul copilariei, nici pe colegii din scoala generala, nici pe cei din liceu, nici pe cei din facultate si bineinteles nici pe prietenii mei apropiati. Chiar daca sunt departe, chiar daca nu ne-am vazut de multi ani, chiar daca nici macar nu le trece prin minte ca ma gandesc la ei, amintirile si nostalgia mi-i aduc mereu in gand.

Revad strada copilariei, plina de rasetele noastre. Imi aduc aminte atat de bine serile din„Dos”, cum dadeam fuga la Cibin, cum bateam ore intregi mingea, cum ne bucuram zilele de copii cu tot felul de jocuri. Revad Scoala 12 din Piata Cluj, rememorez cum alergam prin curte, cum jucam „capra” si „cap”, imi aduc aminte de jocurile acelea de fotbal dintre romani si sasi, care stangeau o multime de spectatori pe garduri.

Mi-o amintesc pe invatatoarea noastra, d-na Cornesanu, o femeie blanda si rabdatoare. Este omul care mi-a tinut mana sa fac primele bastonase, pe caietele liniate impecabil de tata. Mi-l amintesc pe profesorul de matematica, pe d-nul Bota. Ii simt si acum privirea si parca il aud cand ma striga: „Jupane!”. Iar, eu „Jupanul” eram intr-o clipa in fata tablei, grabindu-ma sa arat clasei si lui, cu multa mandrie, cat de bine ma descurcam. Scriam la tabla tinand o mana in buzunar, vrand parca sa intaresc ce stapan eram pe materia mea favorita. Cand terminam asezam creta si ma uitam la el. Aveam nevoie de privirea lui multumita, era ceea ce ma motiva sa invat tot mai mult. Imi amintesc ca odata la o teza mi-a dat 9, desi ziceam eu ca meritam 10. M-am suparat teribil, nici nu am vrut sa ma uit la el. A simtit furia mea si dupa ora mi-a spus sa raman in clasa. Mi-a spus doar atat: „Tie nu-ti dau nota pentru cunostinte ci pentru progresul pe care l-ai facut”. Si a iesit. Atunci am realizat cat de mult ma pretuieste.

Directoarea scolii era d-na Curteanu, un om care si-a dedicat tot timpul ei pentru Scoala 12. Nu mi-as fi putut imagina sa merg la scoala si sa nu o vad acolo in capatul treptelor. Era o femeie dedicata 100% scolii si noua elevilor. Am mai intalnit-o prin oras, era chiar si la 80 de ani la fel de vioaie, la fel de energica. Acum sapte ani, imi plimbam nepotelul si ajunsesem in fata Liceului de Arta. Povesteam cu el desi inca nu ma intelegea, imi placea insa sa-i spun „uite aici a facut bunica scoala, aici ne intalneam cand eram elevi...”. Era un fel de a-mi reaminti de zilele frumoase de adolescenta. Am recunoscut, in timp ce urca spre centru, o silueta si indradevar era d-na Curteanu. Ne-am uitat unul la altul, am salutat-o cu bucurie si am simtit ca are pofta de vorba. Asa ca m-am oprit. Am realizat ca ii paream cunoscut, dar ca nu ma recunostea. Asa ca am tinut sa-i spun ca am fost elev la „12”. M-a intrebat imediat, in ce an am terminat. Am socotit in minte si i-am spus, „’76”. A ramas o clipa pe ganduri, nu stiam ce sa cred ca face, dara am asteptat. Mi-a spus ceva atat socant si bineinteles de greu de crezut pentru altcineva: „Inseamna ca ai fost coleg cu Gigi Cindea”. Mi s-a pus un nod atat de mare in gat incat nu mai putea sa scot nici un sunet. Mi-era teama ca daca incerc sa scot o vorba, va fi mai mult un scancet. Tot ea a continuat: „Da, da, cu Gigi Cindea, el a terminat atunci in 1976”.

Pentru cei care nu ma cunosc din acea perioada trebuie sa spun ca nu eram cel mai bun din scoala, nici macar din clasa. Aveam cateva fete eminente, Jeni Fleaca, Ica Chirita, Gabi Cosma, Sanda Onea si mai era prietenul meu de o viata, Marius Ivan care invatau cu totii mai bine decat mine. Eu mereu am ales sa invat doar ceea ce-mi place. Asa ca la multe materii doar supravietuiam. Nu am fost sau ma rog, nu am crezut vreodata ca as fi putut fi jalon al unei generatii. Nu iesisem cu nimic grozav in evidenta, decat cu cateva „baietisme”. Probabil insa ca rezonanta numelui meu, parul rebel in bucle, poate pistruile ce-mi inundau fata sau laudele profesorului de matematica ii imprimase d-nei directoare atat de adanc amintirea mea. Am aflat la putin timp dupa acea intalnire, ca d-na Curteanu a murit.

O tin minte bine pe doamna Santa, femeia de servici a scolii. O femeie scunda, cu un par des roscat si o fata calda, plina de pistrui. Avea pe atunci vreo 45-50 ani, era tare energica, foarte curata si destul de aspra. Ea deschidea si inchidea scoala. Avea o camera in cladirea II la subsol, unde isi tinea cele necesare si hainele de schimb. In pauza mare parca ma astepta. Ma chema la ea si scotea din buzunarul halatului un mar si mi-l intindea razand: „pentru baiatu’al frumos”. Asta era vorba ei si imi era atat de drag cand ma striga...Nu am mai vazut-o de cand am terminat scoala. Oare cum de nu am stiut sa-i spun cat de bucuros ma facea marul ei?

Mi-as dori atat de mult sa multumesc acestor oameni, as da orice sa pot da timpul inapoi si doar pentru a avea ocazia de a le arata toata recunostinta mea. Mi-au deschis un drum al vietii atat de frumos, atat de curat.

De o vreme am inceput sa adun, sa scriu despre oamenii din viata mea. Macar asa sa le pot multumi.

Cateva fotografii de pe vremea in care eram la Scoala Generala nr. 12 Sibiu:











Din pacate multi din aceste fotografii, nu mai sunt. Si dintre colegi, dar mai ales dintre profesori. Raman insa in amintirea noastra, a celorlalti.