Autor Subiect: Impozit pe vise  (Citit de 74362 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline steliana

  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 5133
Re: Impozit pe vise
« Răspuns #330 : Luni, 19 Decembrie 2011, 09:37 »
cosmarul poate sa apara doar daca ai o viata de vis? :-\
sau daca viata iti este precum cosmarul, vrei sa visezi? ::)
nihil sine deo

Offline almi_gabi

  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 7620
Re: Impozit pe vise
« Răspuns #331 : Luni, 19 Decembrie 2011, 10:45 »
mi-ar place sa nu existe cosmaruri, sa fie viata frumoasa ca un vis incantator

Offline steliana

  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 5133
Re: Impozit pe vise
« Răspuns #332 : Luni, 19 Decembrie 2011, 12:30 »
ei ... un "rau" necesar acolo ...
nihil sine deo

Offline almi_gabi

  • Hero Member
  • *****
  • Mesaje postate: 7620
Re: Impozit pe vise
« Răspuns #333 : Luni, 19 Decembrie 2011, 18:23 »
intotdeauna visul e necesar rau  :)

julia

  • Vizitator
Re: Impozit pe vise
« Răspuns #334 : Marți, 03 Ianuarie 2012, 18:30 »
Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.

Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.   Radu Gyr

Caroline

  • Vizitator
Re: Impozit pe vise
« Răspuns #335 : Miercuri, 11 Ianuarie 2012, 16:19 »
Dedicaţie pentru Saturnienii. de pe forum...  ;)

Un coşmar autentic

Undeva la ţară… şes întins, case răsfirate pe dealuri. Mama, fratele meu, soţul, o mătuşă, eu şi o mulţime de necunoscuţi… Era PRIMA SEARĂ. O tradiţie care se practică încă în Moldova, de deshumare a morţilor, după 7 ani…

O sală mare, de cămin cultural ceauşist, cu vitrine enorme din sticla ceţoasă, în rame de fier, luminate zi şi noapte de un bec golaş, galben murdar. Mese grosolane din lemn, reunite în mijlocul sălii. Pe mese: morţii deshumaţi… Câte o mână, câte un picior, uneori chiar câte o ţeastă pe jumătate descompusă, păreau înviorate de câte un spasm aproape imperceptibil. O secusă, baterea unei pleoape sau a unui muşchi…
Nu recunoşteam nici un mort ca fiind din familie… de altfel, ceea ce fuseseră cândva figurile lor erau oricum de nerecunoscut.

Simţeam că se va termina prost. Dar n-am reuşit să conving pe nimeni. Mama mea era cea mai convinsă – şi reuşise să împuie capul tuturor – că nu se poate altfel. Am dat din umeri, ca la orice altă ciudăţenie de-a ei, ciudăţenii pe care le poţi tolera numai celor pe care îi iubeşti… Şi a rămas să revenim a doua zi…

A DOUA SEARĂ…
Prin pâcla galbenă a geamurilor… morţii începuseră să-şi bălăbănească membrele neînsufleţite, ba unii se deprinseseră din nou cu mersul – un fel de-a spune – un „mers teleghidat”, ca în filmele cu zombi…
N-am vrut să intru. Dar n-am avut cu cine vorbi. Cineva apucase să deschidă uşa… morţii se năpusteau haotic spre noi… I-am strigat fratelui meu « Ia-o pe mama de-aici şi fugi ! ». În aceeaşi secundă, undeva pe fundalul de noapte şi câmp, l-am zărit pe soţul meu rupând-o primul la fugă, fără să se uite înapoi….
Rămasă ultima, am reuşit să fug, având încă în pupilele dilatate imaginea acelei mâini de mort, întinsă să mă prindă, prinsă între uşa şi toc…

Lumina galbenă dispăruse în sfârşit după dealuri… Singură, noapte, câmp, iarba de un verde întunecat, de o parte şi de alta a drumului de ţară, plopii bătrâni… Moldova de-acum 20 de ani…
Gâfâiala a încetat brusc: din stânga mea, gonind pe câmp, o haită de câini-lupi albi. M-am întors spre câmpul din dreapta: mai departe decât cealaltă, o haită de câini-lupi negri… Am fixat rapid un plop cu o creangă crescută rebel mai jos şi am reuşit sa mă caţăr la timp ca să mă salvez… Albi şi negri, câinii – lupi au dat târcoale în jurul plopului, toată noaptea… Din când în când îşi ridicau capetele, stând în şezut, şi mă fixau cu privirea, hipnotizându-mă să cad…

Abia la ivirea zorilor au dispărut la orizont, în neantul de unde apăruseră....
Dar era A TREIA ZI. Ziua în care morţii trebuiau, conform tradiţiei, reînhumaţi. Ghinion: mama si mătuşa mea spun că preotul nu poate veni nici azi decât spre seara… Mă simt ca legată de mâini şi de picioare.

Seara… cum presimţisem… vreo 3 - 4 dintre morţii vii bântuiau deja pe-afara. Preotul n-a mai apucat să ajungă… A trebuit să fug din nou de ei, jur împrejurul clădirii, încercând să-i salvez pe cei dragi… şi pe mine. Ultima, ca de obicei…
Din nou singură, din nou noapte, acelaşi drum… Dar, de data asta, unul dintre morţi era pe urmele mele…  Îi auzeam oasele ciocnindu-se hidos tot mai aproape în fuga-i grotescă… Avea în mână o furculiţă din aceea cu mâner lung cu doi dinţi, cum sunt acelea pentru grătar…

Când am simţit că mă ajunge, că nu mai am nici o şansă, m-am întors..
Cu o forţă care m-a şocat, i-am prins în mână mea, ca într-o cange, încheietura descompusă a mâinii în care ţinea furculiţa. I-am smuls-o cu totul. Am întors-o spre el, cu resturi cu tot, şi i-am înfipt furculiţa în stomacul descărnat… Atât de brutal, încât am auzit, până în proprii mei rărunchi, zgomotul surd… Ricoşând de şira spinării, furculiţa se îndoise la nouăzeci de grade pe verticala şi îi ieşise prin gură, împreună cu toate resturile descompuse adunate pe traiect, trofeu în cei doi dinţi ai ei…

În acel moment, m-am trezit din somn…  ;D