Se facea ca traiesc intr-o tara in care nu este nevoie de bani, intr-un loc unde natura iti ofera totul. Nu trebuie decat sa te intinzi si sa culegi. Apa tasneste din loc in loc, limpede si curata. Ai lumina cat vrei, ai caldura atata cat iti trebuie. Vantul doar adie, ploaia este o mangaiere umeda, soarele este bland si cald. Nu exista asfalt. Pentru ca nu sunt masini. La ce bun sa circule ? Nu trebuie sa te deplasezi, esti in Paradis, ce ai gasi mai bun in alta parte ? Nu exista borduri, deci nici partide. Aleile ce serpuiesc printre copaci sunt pavate cu frunze. N-ai nevoie nici de pantofi. N-ai in ce te rani. Nu exista nimic care sa te intepe, sa te taie. Nu exista nici beton armat, nici caramizi. Se doarme afara, pe pajisti cu iarba grasa si moale, sau pe muschiul de sub copaci. Te acoperi doar cu cerul. Nu vad incruntare, nici teama. Nu vad pe nimeni nemultumit, nici unul dintre locuitorii tarii de vis nu stie ce este aceea suparare. Nici invidie. Nici barfa. Nici orgolii. Traiesc cu totii ca intr-o imensa hora, tinandu-se de maini si jucand un dans al fericirii.
In ziua in care am implinit 20 de ani, am primit si eu un nume. Pana atunci nu fusese nevoie. Nu trebuia sa fiu trecut in catalogul clasei, pentru ca nu se dadeau note sau calificative. Nu trebuia sa fiu chemat in casa tocmai cand joaca cu prietenii devenise mai interesanta. Jocul se incheia intotdeauna la timp. Nu trebuia sa fiu strigat, pentru ca stiam dinainte ca cineva are nevoie de mine. Am acum un nume si nu stiu inca ce sa fac cu el. Sa-l dau mai departe altuia, sau sa-l ofer cadou ? Sa il strig in fata stancii golase pentru a-l primi inapoi ca ecou? Am intrebat in stanga si dreapta pentru ce am nevoie de nume. Nimeni nu a stiut sa-mi raspunda, nimeni nu intelegea sensul de a avea un nume. Asa se obisnuia, ca la 20 ani sa primesti unul.
M-am trezit din somn, cu aceasta intrebare in minte. Si cu un nume. Si cu dorinta imensa de a ma intoarce cat mai repede in tara mea de vis.
