Silviu, să îţi povestesc visul.
În visul respectiv, vroiam sa văd o piesă de teatru, era coadă la casa de bilete, multă lume…. Din păcate eram afară, pe stradă, ultima persoană din coada formată… Am stat răbdătoare la rând, era frig afară, vânt si înnorat… Dupa o jumatate de ora a aparut ca din senin un fost prieten de-al meu care s-a îndreptat spre mine, m-a salutat bucuros si mi-a dat doua bilete la piesa pe care doream sa o vad. Nu imi amintesc despre ce piesă era vorba. Iniţial, nu am vrut sa primesc biletele, dar apoi le-am acceptat. Erau bilete pentru 2 persoane. El mi-a spus ca s-ar putea să nu ajungă la teatru, dar se va strădui totuşi… Mi-a spus să îmi văd de viaţa mea şi să fiu eu. Să îmi fac viaţa frumoasă. Fiecare clipă să însemne ceva. Să nu mă las doborâtă de vremuri, de tot felul de prejudecăţi.
Se făcea ca deja sunt in sala de spectacol, dar piesa nu mai începea. Am aşteptat mult, cred ca o ora şi mai bine… Atunci am început sa inspectez teatrul, am început din holul mare, unde erau expuse o serie de tablouri pictate in ulei. Apoi m-am dus spre un culoar care m-a dus spre un restaurant… Uimire mare, restaurantul era plin. Cum mi se făcuse foame, am comandat si eu o saramura de crap romanesc si o salata de fructe.
După o vreme, m-am indreptat spre sala de spectacol, bătea gongul. Piesa urma sa înceapă. M-am asezat comod si am urmarit piesa de teatru. Prietenul meu nu a mai venit. Dar nu a ramas gol locul de lângă mine, deoarece s-a asezat un domn în vârstă, care mi-a spus că are un unghi bun de vizibilitate de pe scaunul din rândul doi, acel scaun de lânga mine.
Nu ţin minte piesa, ştiu ca au fost multe aplauze, furtunoase si prelungi…
Am plecat singură spre maşină si am mers un timp pe nişte strazi înnegurate si pustii. Si cu multe gropi. Când am ajuns la maşină am găsit pe capotă un buchet de crini imperiali, nu era nimeni în jur, nici ţipenie de om… Doar eu si clipa, atât.
Apoi m-am trezit si visul s-a terminat. Am început activitatea mea de zi cu zi.