E greu de ales intre Eminescu si Caragiale..caci sunt extrem de diferiti in fondul si forma lor. E o vorba "nu poti compara mere cu pere" in schimb le poti savura la fel de mult, in diverse momente. Mie Caragiale mi se pare "la fel de" genial ca Eminescu, dar in cu totul alt fel...
Il iubesc pe Cosbuc (mai mult decat pe Eminescu, dati cu pietre!
) poate pentru ca impleteste atat de agreabil profunzimea observatiei, frumusetea formei poetice si un umor fin, cald, lipsit de cinism.
Hazul de necaz isi are rolul si meritul sau, intr-adevar, daca nu este in exces si fortat/fals/jucat.
Umorul fin, spontan, amestec de inteligenta si veselie e un mare dar atat pentru cel care-l poseda cat si pentru cei din jur. E pacat a-l confunda cu superficialitatea, lipsa de profunzime, fuga de realitate... Exista perceptia gresita ca veselia, rasul, gluma sunt sinonime cu neseriozitatea si ca, invers, sobrietatea ar fi semn de adanca si metafizica gandire.
fals. foarte fals. nu ca n-ar fi si astfel de cazuri insa, am mai spus, umorul adevarat (nu cel deshantzat, grobian, manelist) e un atribut al inteligentei...Ador oamenii inteligenti si cu umor.
Autoironia eleganta am intalnit-o numai la oamenii intelepti, ajunsi in etapa constientizarii "putinatatii" (lor), aceea in care iti spui "am aflat, in sfarsit, cat de multe nu stiu si cat de putin sunt, in fapt". Atunci cand renunti a mai face exercitiul epatarii exiband tot felul de merite marunte, sau reusite materiale...cand poti sa razi de propria-ti micime in raport cu existenta, universul, cu Totul... cand, in sfarsit, intelegi ca Pamantul se invarte, neabatut, in jurul soarelui si cu si fara tine....