Inotdeauna m-au atras mecanismele, mi-a placut sa le privesc functionand si sa le inteleg cinematica. Cand am primit prima masinuta chinezeasca, nu m-a incantat nici emailul rosu sclipitor, nici farurile acelea mici si rotunde ca niste nasturi de camasa, si nici chiar capota care se deschidea, lasand sa se vada motorul.. Ce m-a fascinat insa, a fost cum masinuta se pornise singura prin casa, dupa ce tata invartise doar de cateva ori cheita.
L-am rugat sa o mai faca sa mearga din nou, apoi din nou si iar, pana cand plictisit de atata invartit, mi-a aratat cum trebuie pusa si intoarsa cheita. Dar nu-mi era destul. Am vrut sa inteleg ce se intampla inauntru, ce monstru face masina sa mearga. Si tata, sa-mi faca pe plac, a desfacut cu indemanare clemele ce o tineau inchisa si intr-o clipa bolidul devenise doar cateva bucati de tinichea. Secretul era desconspirat, minunea statea doar intr-o rotita cu arc. Putin dezamagit de ce gasisem, am privit apoi cum masinuta e refacuta, apoi cum se invarte din nou prin casa.
Intr-o duminica, profesorii ne-au strans in fata scolii pe toti elevii celor doua clase de a VI-a, romani si sasi. Ne astepta acolo autocarul Casei Pionierilor, un urias argintiu cu scaune comode dintr-un velur albastru. Harjonindu-ma cu niste copii prin parcul scolii, m-am trezit deodata singur, iar cand am privit spre autocar, am realizat ca e gata sa plece fara mine.Am alergat panicat pana la el, i-am urcat scara dintr-o singura saritura si m-am trezit pe culoarul dintre scaune. M-am uitat in stanga si dreapta langa cine sa ma asez, dar nu gaseam nimic care sa ma multumeasca, pe unul dintre locuri era o fata care nu-mi placea, pe altul era repetentul clasei, ceva mai in spate mai vazusem un loc, ah dar era langa un gras...Incepusera obisnuitele glume si ironii dintre sasi si romani, toti radeau si aplaudau, doar eu ma invarteam preocupat pentru ca inca nu-mi gaseam locul. Ma intorc in fata si vad un baiat din clasa germana care statea singur. Era aplecat si se juca cu ceva necunoscut. Un mecansim mic din care ieseau, aritmic, niste clinchete metalice, care aduceau cu o melodie a vremii. Atatat de curiozitate l-am intrebat daca e liber si nemaisteptand raspunsul, ma si afundasem in fotoliu moale de langa el. Priveam si ascultam fascinat mica lui jucarie cu manivela. Citisem de flasnete, de oamenii care-si castigau odata painea impingand pe strazi mecanismul si facandu-l sa cante, dar nu mai vazusem niciodata asa ceva. Era atat de mica, si totusi sunetele pe care le scotea erau atat de puternice, de clare! In acea excursie nu m-au interesat nici viorile din Reghin, nici salile imense si boltite de sare din Praid, nici chiar privirea calda dupa care jinduiam de o vreme, a unei colege. Exista doar flasneta. Am fost atat de obsesiv impresionat de aceasta tinichea muzicala, incat multi ani l-am asociat pe colegul sas, cu micul mecanism. Singurul apelativ pe care-l gasisem potrivit pentru el, proprietarul minunii, era „Flasneta”. Sunt singurul care i-am zis asa, dar nu s-a suparat niciodata pe mine pentru asta. Nu se supara nici acum dupa 35 ani, cand glumind il chem ca in copilarie. Am ramas foarte buni prieteni, o prietenie inceputa cu o...flasneta.
Anul trecut in iarna, inainte de sarbatori primesc un cadou. O cutiuta destul de grea pt volumul ei. O cantaresc in mana, ma intreb ce ar putea fi. Ma gandesc la orice gluma posibila facuta de Guntz. Desfac usor pachetul, sotia curioasa se uita si ea, inauntru ...o flasneta! Identica cu cea din copilarie...