As vrea sa cred ca timpul o sa mai aiba un pic de rabdare, ca graba cu care alearga o sa mai poata fi un pic domolita. Ca cei cu care am crescut si m-am obisnuit in jur, nu or sa mai dispara, cel putin nu atat de repede.
Mi-e atat de greu sa admit ca unii dintre cei cu care parca acum cateva zile ma mai jucam sau invatam impreuna, nu mai sunt. Ca nu o sa-i mai vad. Am senzatia ca doar au trecut in alt plan, de unde or sa apara atunci cand simt nevoia de ei. Si mai vreau sa cred ca o sa rapunda la chemarea mea. Ca o sa putem petrece noi clipe impreuna.
Exista pagini din viata mea care sunt pline cu ei. Sunt momente pe care le-am trait legat intr-un fel de ei. Chiar daca nu mi-au fost foarte apropiati, fac parte din mine. Asta pentru ca intotdeauna m-am considerat un tot, in care intra toata experienta mea, tot ce mi s-a intamplat si toti aceia care mi-au insotit, chiar si pentru cateva clipe, viata.
Nu stiu daca ceea ce simt eu este nostalgie, parere de rau sau lipsa. Dar stiu ca senzatia care m-a incercat ieri citind necrologul a fost aceea unui imens gol. Ca din nou a disparut un nume din paginile jurnalului vietii mele, inlocuit acum simplu, cu „trecator” sau „vizitator”.
Nu-mi mai intalnisem colega de scoala de ani de zile si nu pot sa spun ca i-am simtit in vreun moment lipsa. Insa acum ca nu mai este, o simt. Fara sa-mi explic de ce. Ma gandeam ieri cum de intr-un orasel atat de mic ca Sibiul, nu ne-am intersectat pe undeva. Si imi reprosez ca nu s-a intamplat sa ne revedem. Ma gandeam la un moment dat aseara sa dau o fuga pana la ea cu o floare, m-am razgandit insa realizand lipsa de rost. La ce bun acum?
Fara sa fim constienti de asta, toti cei pe langa care trecem sunt adunati in cartile noastre. Unora le dedicam capitole, altora doar un rand sau chiar doar un cuvant. Prezenta lor acolo este o dovada ca au existat, ca i-am intalnit, ca ne-am bucurat de viata, impreuna.
O lacrima, colegei mele Lacrima