Faptul de a spune ceea ce gandesc/simt (iar atunci cand nu sunt sigur de ceea ce gandesc/simt prefer sa nu spun nimic) tine atat de structura mea, cat si de confortul interior. Pentru ca daca spun o minciuna, inainte de a-l minti pe celalalt, ma mint pe mine. Si cum, inevitabil, sunt prima persoana pe care o iubesc (nu in sensul egoist, ci in sensul unei relatii sanatoase cu propira persoana), nu gasesc nici o placere in a ma faulta de unul singur
Nu as simti absolut nici o placere in a spune unei persoane ca o iubesc, cand eu nu simt asta. Mai mult, chiar daca simt, trebuie sa fi sigur ca e vorba de iubire. Dorinta sexuala poate fi confundata cu iubirea si de multe ori se intampla asa. Caz in care ii spui persoanei ca o doresti, nu ca o iubesti.
Sunt foarte zgarcit in a folosi cuvinte ce tin de latura sentimentala, care ating sufletul celuilalt, sentimentele sale, cuvinte ce tin de legatura profunda pe care o exprimi rostind acele cuvinte. Si nu sunt zgarcit fiindca nu imi place sa le rostesc, ci fiindca, atunci cand le rostesc, trebuie sa fiu sigur ca ele exprima exact ceea ce simt. Si ca nu este doar o simtire superficiala.