În ciuda acestor măşti, ceva rămâne acelaşi, mereu. Care este oare acest tărâm din noi, care se menţine stabil, etern durabil? Dacă exteriorul se află în continuă transformare, atunci, cu siguranţă, este necesar să căutăm în noi înşine. Dar – ce este acest interior al nostru? Zen ne poate ajuta să găsim răspunsul la aceste întrebări, chiar dacă Zen nu este un răspuns în sine. Poate că Zen reprezintă, de fapt, cel mai mare semn de întrebare! Zen nu ne conduce spre nici un fel de credinţă, ci insistă pe îndoiala asupra oricărui aspect general acceptat, prin convenţie socială. Dar, dacă credinţele nu sunt importante, Credinţa este totuşi o necesitate!
Zen reprezintă, am putea spune, un amplu program de regăsire de sine. El ne pune faţă în faţă cu propria negare şi regăsire a fiinţei noastre profunde, şi subliniază suferinţele emanate din ataşamente, prejudecăţi şi separare. Zen ne învaţă cum să facem paşii care ne despart de noi înşine. Zen se află în bucuria noastră, în lacrimile noastre, în fuga gândurilor şi în respiraţia care ne susţine viaţa, inconştient. Zen nu ne uită, noi uităm de Zen. A încerca să umplem vidul şi vastitatea din noi cu înţelesuri exterioare este ca şi cum am turna apă într-un ocean, pentru a-l umezi! „Unde te afli? AICI. Cât este ceasul? ACUM.”
